Disperarea stacojie - Capitolul I

Totul a fost perfect, până atunci, când autoturismul a deraiat şi inevitabilul s-a produs... Eram speriaţi! Cine s-ar fi gândit că o să dăm de zăpadă? Era luna mai şi ne-am dorit să vizităm un sat retras din munţi. Auzisem că în acest loc trăiesc urmaşi ai unei civilizaţi dispărute de mult timp, încă de pe vremea lui Solomon... Ceea ce ne-a făcut curioşi, pentru că eu şi profesorul căutam adevărul despre evoluţia spirituală. Cu toate că nu prea îmi plăcea că sunt asistentul celei persoane, care a adus contribuții deosebit de valoroase... Nici acum nu puteam să îl consider modelul meu şi nici  emeritul al școli spirituale. Voiam să vin singur şi să cercetez, iar când i-am spus despre acele speculaţii şi când i-am împărtăşit dorinţa mea, el a spus că mă vă însoţii. Doar această idee mă făcuse să nu mai vrau să descopăr nimic. Mai ales că el mi-a spus că sunt încă tânăr şi nu am suficiente cunoştinţe legate de componenţele sufletului...
- Eşti bine? îl aud cum să strigă, dar nu îi dau atenţie pentru că ştiu că are să mă certe...
Eu eram cel ce conducea şi tot din vina mea am deraiat. Nu am gândit corect situaţia şi am fost cu maşina la atelier ca să îmi schimbe cauciucurile. Am crezut că nu avem nevoie de anvelope de iarnă. Dar acum îmi părea rău de această decizie. Oricum, el ar trebui să fie bine, căci mereu călătoreşte cu centura pusă şi locul său preferat este pe bancheta din spate. Doar eu conduc, nu îmi amintesc să fi condus el vreodată şi nici să se aşeze lângă mine... În plus auzindu-l cum mă strigă, eram convins că este teafăr. Îl aud cum se dă jos din maşină şi cum îmi deschide uşa. Îl simt cum trăgea de centură, spera să se desprindă. Deschid ochii şi îl privesc. Părea speriat, avea faţa roşie, probabil de la efort. Îmi era milă de el şi astfel i prind de mână şi îi spun:
- Sunt bine! Nu mai fi atât de speriat!
- Mă bucur că eşti conştient! Dar... Grăbeşte-te şi ieşi din maşină! Are să izbucnească în flăcări!
Am început să râd, dar imediat m-am oprit, căci un iz de benzină începea să îmi irite simţul mirosului. Îmi desfac centura şi ies grăbit din maşină, apoi mă îndrept la portbagaj şi scot cât pot de repede tot echipamentul. Le duc la o distanţă considerabilă de maşină şi le verific, nu aş fi vrut să uit ceva.
După o scurtă analizare, realizez că portofelul îmi era încă în maşină pe locul din faţă. Îi spun profesorului să nu se mişte şi eu fug cât pot de repede înapoi... Reuşesc să îl găsesc. Era pe jos, lângă dosarul care ne făcuse să mergem în această călătorie. Mă bucuram că m-am întors. Am luat dosarul şi portofelul şi mă întorc la profesor. Mă gândeam că nu mai trebuie să fug, căci nu simţisem vreun miros de fum.
Un gând îmi trecea prin minte, că nu va lua foc şi mai mult mă speriasem de ceea ce spusese profesorul. Astfel că mă hotărăsc să las dosarul lângă bagaje şi să mă întorc la maşină, aş fi vrut să o verific, poate nu era ceva grav... Nu am mai apucat să îmi fac nici un plac, căci se auzise din spatele meu o bubuitură şi un vânt puternic, mă trânti la pământ. Îmi întorc privirea şi văd maşina cum a luat foc, iar diferite bucăţi de metale căzând pe pământ. Instinctiv, îmi acopăr capul cu mâinile şi mă ghemuiesc. Îl aud pe profesor cum se apropia şi striga încontinuu:
- Eşti bine? Ai păţit ceva? acest lucru mă enerva la el, mereu părea că îşi face multe griji pentru cei din jurul său, dar pentru el nu...
- Sunt bine şi nu mă mai întreba acelaşi lucru mereu! îşi strig supărat, dar el pare că nu asculta ce îi spun căci continuă...
- Ce mă bucur! Dar va trebui să mă laşi să îţi verific corpul! Vreau să fiu sigur că nu ai păţit ceva!
Doar gândul să îl las să facă acest lucru mă irită. Şi parcă ceva din mine spunea, ceea ce eu gândeam... - Auzi la el! Să îmi verifice, mie, corpul? De ce l-aş lăsa? Doar nu suntem apropiaţi! - Eu, pentru el,eram decât un simplu angajat şi nimic mai mult... Aşa că..., mă ridic cu greu de jos şi îndrept spre bagajele salvate, fără să spun un cuvânt şi nici nu mai băgam în seamă toată vorbăria lui...
Îmi iau rucsacul în spate şi în mâini cutiile cu instrumente, rămânând doar o valiză, ce conţinea lucrurile personale ale profesorului. Cu toate că aş fi putut să o iau şi pe aceasta, nu eram dispus să îi fac acest serviciu. Văzând că nu îi mai răspund, mă urmă în linişte, trăgându-şi după el bagajul, îndreptându-ne spre locaţia spre care pornisem.
Încercam să îmi dau seama cât mai avem de parcurs, până în sat, dar nu îmi dădeam seama. Întunericul se lăsase demult şi luna era sus pe cer, probabil, dar că nu o vedeam de norii care prevesteau o furtună. Dacă am fi putut vedea stelele, nu ar mai fi trebuit să mergem pe şosea şi am fi putut să o luăm direct prin sălbăticie. Am fi ajuns mai repede la destinaţie şi nici nu am consuma atâta energie. Dar condiţiile meteo nu ne permitea acest lucru şi nu aveam ce face, trebuia să mergem, ore întregi până vom da de sat.
Tot drumul nu am vorbit, unu cu celălalt şi când am ajuns în micuţa aşezare omenească, deja se luminase de ziuă. Aşa că nu ne-a fost greu să găsim casa în care vom locui, pe toată perioada studiului. Locuinţa părea părăsită, din exterior, dar examinând fiecare încăpere, am realizat repede că a fost bine întreţinută şi curată. Acest contrast al casei, îi dădea un aer misterios, chiar mistic şi îţi lăsa senzaţia că te poţi aştepta la orice în fiecare moment...
După ce ne instalăm în camere, hotărâm că astăzi să ne odihnim şi de mâine să începem treaba pentru care am venit. Nici nu puteam să îmi doresc ceva mai mult. Eram extenuat şi înfometat. Iar după ce am luat masa, m-am retras, numaidecât în camera mea. M-am întins în pat, adormind aproape imediat, trezindu-mă a doua zi în zori.
De îndată ce m-am trezit, m-am îmbrăcat şi am coborât la masă, speram să pot mânca ceva. Mă simţeam ameţit. Mai mult ca sigur, hrana puţină din ultimele două zile, nu mi-a fost de ajuns şi acum organismul îmi reacţionează negativ. Dar nu îmi fac probleme, pentru că am să consum un mic dejun sănătos, cu un surplus de calori.
Eram uimit să îl văd pe profesor, atât de devreme, în bucătărie, pregătindu-şi cafeaua. Îl văd cum îmi zâmbeşte şi mă salută, întrebându-mă cum mă mai simt. Mă uimesc, singur, că sunt mai deschis cu el şi că port o conversaţie diferită. Până atunci vorbeam cu el, doar despre muncă şi nimic în plus. Totuşi, această conversaţie, mi se părea blândă şi chiar mă bucuram de ea, Iar pentru o clipă, chiar am uitat de ce nu îmi plăcea acest om...
Se făcuse orele opt ale dimineţii şi acum eram în drum spre una din peşterile sacre, unde au fost descoperite, câteva simboluri ciudate. Această descoperire nu a fost, încă, făcută publică. Pentru că geologul, care descoperise semnele, era un prieten bun cu mine. Îmi spusese că în momentul în care de ele, se simţise speriat. Abia îşi găsise calmul şi tăria de a ieşi din peşteră. Pur şi simplu uitase de ce intrase şi asta îl panicase cel mai rău. A reuşit totuşi să facă o fotografie şi mi-a trimis-o cu mesajul să îl ajut. Oricât am studiat imaginea, nu prea se vedea nimic şi din această pricină, eram astăzi aici.
În dreptul intrări în peşteră, se zărea o siluetă de om. Cu fiecare pas ce îl făceam, realizam că era prietenul meu, geolog, care ne aştepta. Probabil se panicase, căci ar fi trebuit să fim, încă de ieri, în această peşteră. Dar, întâlnindu-ne, i-am explicat ce am păţit pe drum şi cum din această cauză nu am venit aşa cum promisesem. Apoi le fac cunoştinţă şi începem să pregătim tot ce este necesar pentru a cerceta peştera.
Totul era gata şi pregătirile erau făcute, astfel că la amiază, am reuşit să pătrundem în peşteră. La primul pas pe care l-am făcut în întuneric, am aprins, cele mai bune lămpi de iluminare, pe care le-am adus de la institut. Lumina lor era foarte puternică, nimic nu ne mai putea speria, parcă era zi în jurul nostru. Iar pentru acest fapt, prietenul meu răsuflă uşurat. Probabil că nu se compara, acea mică lanternă care o avea pe cască, cu felinarele noastre...
Am trecut prin câteva galerii, până să ajungem într-o încăpere foarte mare. Primul lucru care mi-a atras atenţia, au fost pereţi. Aceştia păreau a fi ciopliţi de mâna omului, cu precizie şi rafinament. Nu îmi puteam imagina ca natura ar fi putut crea acest loc. Îl aud pe profesor cum exclamă uimit şi spune:
- Într-adevăr! Chiar este impresionantă această cameră! Şi ce aură spirituală emană! Cred că este o creaţie umană!
- Nu-i aşa? Am simţit, un fior pe şira spinări, din clipa în care am intrat aici! îl aud pe geolog.
- Da! Chiar am dat de o mină de aur! Dar să sperăm să nu fie nefastă, căci..! îl întrerup pe profesor, spunând:
- De ce mereu pui răul în faţă? Dacă aparţine trecutului, nu trebuie să fie neapărat ceva rău!
- Sper să ai dreptate, dragul meu!
 - Ce tot spuneţi acolo? Îmi este frică! Am ajuns unde trebuia... Mai bine vă las şi eu ies afară! spuse prietenul meu, care se albise la fată.
Se vedea clar că ceva îi provoca o frică imensă şi nu puteam să îl ignor. Aşa că îi spun că este în regulă dacă ne va aştepta afară. Nici nu a mai aşteptat să mai spunem ceva, că se şi îndreptă numaidecât spre ieşire...
- Alex..! Nu mai sta şi vino aici! Vreau mai multă lumină! spuse profesorul către mine.
Mă îndrept spre el, scoţând din rucsac, ultimul felinar şi îl aprind. Rămân înmărmurit pentru o clipă, moment în care profesorul zice:
- Uite dovada! Am avut dreptate!
- Da... spun încă uimit, căci nu puteam să cred ceea ce vedeam.
- Acum nu ar mai trebui să fi supărat pe mine!
- Da... încercam să nu îmi mai amintesc, dar profesorul continuă să zică:
- După cum ţi-am spus şi atunci... Componentele sufletului uman sunt complexe! Iniţial au fost patru...
- Ştiu! Aer, apă, pământ şi foc! îi răspund, căci îmi revenisem din şoc.
- Corect! Dar ceea ce nu cunosc mulţi... îl întrerup iritat şi spun:
- Ştiu şi acest lucru! Cele păru evanghelii reprezintă cele patru componente! Mi-ai tot repetat acest lucru!
- Dar uită-te bine la aceste simboluri! Vezi?
- Da! 144.000? Tot nu prea îmi vine să cred...
-  Ar trebui totuşi! Până la urmă, încă studiem câte circuite de forţă vitală avem în corp! Dar cei din trecut ştiau acest lucru! Sau doar au ghicit? îl văd cum cade pe gânduri şi acest lucru nu îmi face plăcere, căci încep să simt o nelinişte tot mai apăsătoarea, aşa că îi spun:
- Cred că ar trebui să facem fotografii şi să le cercetăm în cameră! îl văd că nu reacţionează, aşa că adaug: - Se va întuneca încurând!
- Da... Ai dreptate! Te rog, ia aparatul ca să facem acele fotografi! Până atunci am să mai arunc câte o privire prin încăpere!
- Bine!
Iau aparatul şi încep să fac fotografii la toate simbolurile, apoi cercetez şi ceilalţi pereţi, dar nu mai găsesc şi alte semne. Îi spun profesorului şi acesta se hotărăşte să plecăm, luând-o înaintea mea. Mă aplec să îmi iau rucsacul de jos, când lumina îmi fuge spre tavanul încăperi. Arunc o privire spre el, mai mult din instinct şi mă cutremur. Întregul tavan era pictat de diferiţi monştri cu coarne, cu ochii roşi, unii erau păroşi, alţi aveau gheare... Îmi scot aparatul şi le fac repede fotografii, îndreptându-mă în acelaşi timp spre ieşire.
Acum sunt şi eu speriat. Nu am mai încercat să descifrez simbolurile care însoţeau acele picturi. Imediat ce am ieşit din peşteră, propun să ne întoarcem la casa unde eram cazaţi. Au fost de-acord, oricum soarele era pe cale să apună. Şi aveam puţin cam mult de mers până când ajungeam în sat...
După cină, profesorul propune să ne întâlnim la mine în cameră. Spunea el că laptopul pe care l-am adus, ne va fi de mare ajutor şi în plus, toată aparatura se afla la mine... Nu l-am contrazis, avea dreptate. Şi era mai bine aşa, căci dacă duceam toate instrumentele la el, probabil nu mă mai lăsa să le iau înapoi. Ştiam că îi face plăcere multă să cerceteze orice şi din această cauză când am i-am dat voie să mă însoţească, i-am spus eu voi fi singurul care va avea grijă de ele...
Urcasem de mai bine de zece minute în camera mea şi profesorul stătea pe gânduri privind prima imagine cu simboluri. Nu spunea nimic, doar privea îngândurat. Am realizat şi eu ce vroia acel simbol să ne transmită şi oricum mai discutasem despre el în peşteră. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu celelalte fotografii, până când am ajuns la cele de pe tavan. În acea clipă faţa profesorului îşi schimbă culoarea şi spuse speriat:
- Unde ai făcut aceste poze?
- Pe tavanul peşterii! Am crezut că le-ai văzut!
- Nu le-am văzut! Dar... Totuşi...
- Ce este? îl auzim întrebând pe prietenul meu.
- E imposibil! continuă profesorul fără a răspunde la întrebarea amicului meu.
- Nu mă mai speriaţi şi spune-ţi ce s-a întâmplat... striga geologul şi se ridică în picioare, vrând să îşi ascundă panică ce îl cuprinsese.
- Uite... Iniţial, noi am crezut că în acea încăpere, am descoperit secretul nadiilor! încerc să îl liniştesc spunându-i, astfel, despre ce era vorba.
- Ce sunt aceste nadii? spuse calm şi se aşeză din nou pe scaunul său.
- Sunt nişte canale prin care circulă forţa vitală în întreg corpul uman! îi răspunse profesorul repede, nedându-mi şansa să îi spun eu. Ceea ce mă supărase puţin, dar nu îi spun acest lucru, în schimb întreb:
- Profesore, aceştia sunt zeii încornoraţi?
- Da!
- Ce sunt aceşti zei? întrebă iarăşi amicul meu.
Mă uit la profesor şi el la mine. Nu prea ne plăcea să vorbim despre ei. Ştiam că aduc doar nenorociri celor care nu cred în ei. Dar îi fac semn că poate să îi spună şi geologului. Aveam încredere în profesor. Ştiam că el a creat mai multe teorii şi că unele teorii sunt mai uşor de abordat de către un neiniţiat.
- În primul rând vreau să te întreb dacă îţi place istoria zeităţilor!
- Nu! spuse geologul.
- Înţeleg! şi profesorul se gândi puţin, timp în care celălalt întrebă...
- Dar de ce?
- Hai să spunem că zeul încornorat este un simbol al Chi-ului!
- Chi-ului?
- Da! Iar acest simbol reprezintă forţa vitală bioelectrică...
- Bioelectrică? Cum adică?
- Cunoşti faptul că fiecare obiect, fiinţa sau lucru din natură, are o parte electrică...
- Da... Chiar şi solul ori subsolul deţin această electricitate! zise geologul, convins de cele afirmate.
- Într-adevăr! Ei bine, această forţă vitală este reprezentată de o planetă din sistemul nostru solar. Mai exact Mercur! Pentru că pare nestatornică şi chiar efemeră! Dar... făcu o pauză să îşi tragă sufletul continuă a spune: - Dar dacă este luată şi fixată intro operă mai măreaţă devine ceva concret!
- Vrei să spui că dacă este luată separat de sistemul solar, ea devine doar o iluzie?
- Ceva asemănător! Dar dacă o vei vedea împreună cu celelalte planete! Ea pare reală şi chiar foarte frumoasă! Acest lucru se datorează lui Opus magnum!
- O operă fundamentală? Probabil ai dreptate!
- Ai observat că la capodoperă se vor lua toate elementele din ea! Dacă o singură piesă este luată, întreaga operă este distrusă! Şi vei simţi că ceva lipseşte! Cu toate că nu îţi dai seama ce anume!
- Da! Acel sentiment va rămâne mereu...
- Exact! Din această cauză au apărut zeii încornoraţi!
- Când au apărut ei? de această dată îi răspund eu, căci vroiam să mă alătur discuţiei, astfel că spun:
- Ei îşi au originea în sumeriana, pentru că sunt reprezentaţi purtând diferite decoraţiuni cu coarne pe cap. Din această cauză, au primit această denumire...
- Aaa! Dar ce legătură au cu Chi-ul şi cu Mercur?
- Este simplu! Ambele au în simboluri coarne! Dar şi aceşti zei sunt reprezentaţi cu coarne în simboluri!
- Are dreptate Alex! Din această cauză orice simbol în care se află coarnele, au denumirea de zei încornorat! mi-o luă înainte profesorul.
- Dar demoni? De ce erau acolo pe tavan?
Profesorul se uită la mine, dar eu nu puteam să îmi dau seama de ce erau acolo. Ştiam că nici el nu ştia şi că de aceea mă privea intens... Voia să îl salvez eu, să dau eu un răspuns, oricare ar fi acela, doar să îl ajut şi să îl scot din impas. Îi zâmbesc, arătându-i că mi-am dat seama ce îşi dorea şi răspund la întrebări:
- În primul rând... Noţiunea de demon, este destul de nouă! Se crede că demonii sunt, de fapt, vechii zei! Şi au devenit aşa, datorită trădătorilor umani, în care ei au crezut... Dar aceste aspecte, controversate, nu ne privesc! Ce ne interesează pe noi în această clipă... fac o pauză, căci încercam să îmi găsesc cuvintele şi să dau un răspuns cât mai corect posibil.
Ştiam că în funcţie de cum expun situaţia, viitoarea cercetare se va rezuma doar la aceste presupuneri de la care vom porni. Nu aş vrea să omit nici măcar o ipoteză, ştiam că acest lucru este aproape imposibil, astfel că le spun:
- Cel mai bine nu ar trebui să tragem nici o concluzie! Ar trebui să cercetăm cât mai mult aceste desene! În plus fiecare are câte o inscripţie, pe care va trebui să o analizăm chiar acolo în peşteră!
- De ce? întrebă prietenul meu.
- Nu am reuşit să le cuprind pe toate în fotografii! am minţit, dar nu am mai vrut să răspund şi la alte întrebări...
- Înţeleg! Atunci eu mă retrag în camera mea! Iar mâine am să mă întorc acasă! spuse amicul meu.
- Te întorci acasă? Dar ai spus că vrei să descoperi împreună cu mine acest mister! spun dezamăgit.
- Nu cred că veţi avea nevoie de mine! Nu am cunoştinţele voastre şi mai mult ca sigur am să vă încurc! Mâine am să vă ajut să vă duceţi tot echipamentul în peşteră şi să vă instalaţi cortul... spunând acestea se ridică de pe scaun.
- Mulţumim că ai să ne ajuţi! îl aud pe profesor spunând încântat.
- Nu face nimic! Oricum mâine seară, am să dorm în patul meu! în timp ce spunea aceste lucruri, puse mâna pe clanţă şi deschise uşa.
Totul se petrecea prea repede pentru mine. Aş fi vrut să îl contrazic, dar nu puteam. Nu îmi doream să îl mint, dar nici să îl las să plece, fără ca măcar să primească ceea ce îşi dorise. Ştiam că îi plac lucrurile misterioase. Dar la fel de bine ştiam, că are o forţă vitală extraordinară. Mereu simţea lucrurile, care provocau rău, foarte uşor. Probabil că intuiţia lui, îi spunea să stea cât mai departe de acea peşteră... Îl observ cum zâmbea trist, în timp ce spuse:
- Pe mâine! şi ieşise din cameră.
- Dar nu e aşa! îmi făcusem curaj să îi spun, dar nu mă mai auzise, aşa că dau să merg după el.
Profesorul mă prinde de mână şi mă opreşte, spunându-mi:
- Lasă-l! Oricum, probabil se simte în plus sau chiar mai rău! Inutil...
- Dar, profesore...
- Ştiu! Are o aură minunată! Aş fi vrut să îl am ca asistent!
- Vrei să spui că eu nu am aşa ceva? întreb supărat că el îşi dorea un alt asistent.
Profesorul începuse să râdă şi mă mângâie pe cap, ca şi cum acest lucru ar fi fost suficient să îmi alunge supărarea provocată de afirmaţia lui. Dar nu voiam să îi fie milă de mine. Îmi doream să mă recunoască, să mă laude şi să îmi accepte eforturile pe care le-am făcut... Dar toate aceste gânduri îmi zburară din minte, în clipa în care îl aud spunând:
- Vino şi arată-mi însemnările de la aceste picturi!
Mă aşez din nou în faţa ecranului şi încep să îi arăt toate simbolurile de pe tavan. Pe unele le mai cunoşteam şi eu. Dar când am început să realizez ce vor să reprezinte, m-am oprit din a le interpreta. Era prea mult pentru mine ceea ce reprezentau. Dacă aş mai fi continuat astfel, aş fi înnebunit cu siguranţă şi tot ce cunoşteam până în acea clipă, ar fi fost doar minciuni. Mă uit la profesor, dar nu văd să îl deranjeze acest lucru. Mai mult, el şi-a scos carneţelul şi scrie interpretarea fiecărui simbol.
Trecuse de miezul nopţi şi profesorul îşi continuă studiul, parcă, fără al interesa ce se întâmplă în jurul său. Eu renunţasem demult, iar acum, stăteam întins pe pat şi mă îngânam cu somnul. Îmi era greu să adorm. Parcă mi-au fost întipărite acele imagini şi simboluri pe pupilele ochilor, căci de fiecare dată când închideam pleoapele, aceste desene îmi apăreau... Nu îmi mai era frică de ele, pentru că acestea reprezentau imaginea unor zei demult apuşi. Nici nu mai credea nimeni în ei, acum totul se rezumă doar la un singur Dumnezeu şi la duşmanii omenirii. Cu toate că nu eram prea credincios, m-am hotărât să spun rugăciunea pe care o ştiam de la bunica. Încă nu îmi dau seama cum de îmi vin toate cuvintele ei, dar simt cum mintea mi se linişteşte. La scurt timp, după ce mă rugasem, cad într-un somn adânc.

Bonus: