Tradiţii pierdute în negura timpului

 Te invit să traversezi marea gândurilor, a amintirilor şi a speranţelor unui popor ce odată trăia cu speranţă în suflet şi dorinţa de a se unifica pentru eternitate într-o adevărată naţiune. Un teritoriu care avea să fie definit de ape, munţi, mare şi câmpii vaste, iar aceste neamuri parcă vroiau să se înalţe mai sus, aproape de ceruri şi de acolo să te zdrobească cu a lor putere unificată. Un stat în care cetăţenii săi să se poată deplasa liberi pe orice plai, unde mult iubita lor limbă era vorbită. Şi cea mai mare dorinţă a lor, era să poată purcede la drum orişicând, fie că era zi sau noapte, ori ploi sau ninsori, pentru că ei îşi doreau ca ai lor copii să descopere frumuseţea munţilor şi a apelor pe care cândva cu greu le-ar fi putut privi.

Şi astăzi, încă urmaşi lor îşi mai aduc aminte de luptele şi încercările străbunilor de a crea o lume mai bună şi mai primitoare pentru ei. Curajul şi vitejia lor ce a pus în mişcare unificarea, încă de la primele încercări, sunt amintite şi lăudate, an după an, căci amintirea aceasta e cea mai de preţ moştenire a neamului românesc. Tinerii sunt fascinaţi cum de au reuşit străbunii lor, să pună în mişcare toate mecanismele imense ce formează un stat puternic şi trainic, care o să dăinuiască peste negura timpurilor, până când lumea se va sfârşi, căci ei ştiau că doar astfel vor putea să înfrunte toate timpurile, iar ai lor copii şi strănepoţi vor putea să se bucure de farmecul şi puritatea sufletului de român.

Cerurile parcă prevesteau furtuna ce avea să cadă pe toţi cotropitorii neamului şi teama lor a fost mare, căci nu vroiau să se realizeze această unire, pentru că românii au încercat, parcă, să îşi arate potenţialul şi măreţia asupra lumi prin simpla lor unificare. Dar povestea noastră nu se termină aici, pentru că străbunii noştri ne-au dat şansa de a deveni mai buni şi mai puternici ca popor şi ne-au lăsat ca moştenire meşteşuguri şi tradiţii care şi astăzi deschide inima străinilor şi îi face să îşi dorească să se fi născut pe aceste pământuri, pentru că natura ce ne înconjoară este atât de primitoare, iar animalele, chiar şi cele sălbatice, parcă îşi doresc să protejeze aceste teritorii româneşti...

Şi astăzi încă de vei merge în lungul şi latul ţării, vei descoperi frumuseţii nemaiîntâlnite, pline de amintiri şi trăiri pe care strămoşii noştri le-au trăit. Peisajul te va îmbrăţişa şi oamenii te vor primi în casa lor cu drag şi îţi vor destăinui poveşti doar de ei ştiute. Tot ce trebuie să faci, este decât să iei aminte, să le păstrezi în suflet şi să le împărtăşeşti mai departe şi altor oameni.

Astfel că mi-am făcut şi eu curaj şi m-am hotărât să merg pe plaiurile prahovene, într-un sat, care cândva era prosper şi plin de viaţă, cu tineri ce pe imaşe se jucau, din zori şi până în seară. Când încă turmele de oi şi capre, porneau în prag de iarnă, se întorceau în ţarcurile amenajate în jurul caselor, aşteptând să vină primăvara, ca să îşi poată relua drumul ce duce până sus în munte. Iar în toată această perioadă, voinicii ciobani, se îngrijeau cum ştiau mai bine de oiţele lor, ajutându-le să aducă pe lume mieluşeii care urmau să fie sacrificaţi de Paşte. Apoi înainte de a pleca din nou la munte, ciobanii, îşi luau foarfecele şi tundeau oile de blană, iar curăţarea şi torsul ei rămânând în grija soţiilor lor.

Cu toate că viaţa lor era, de cele mai multe ori, grea, totuşi era plină de bucurie şi voie bună. Şi se bucurau de sărbătorile de iarna împreună cu familia, mergând cu colindul de Crăciun şi în prag de An Nou cu Vasilca, un obicei care astăzi în acest sat a pierit, dar care în urmă cu 40 de ani încă mai exista. Astfel că în ultima seară din an, se strângeau câteva familii şi aşezau Vasilca ce era reprezentată printr-o păpuşă neînchipuit de frumoasă, înaltă la un metru şi îmbrăcată într-o rochiţă de mătase, albă, exact ca o fecioară, simbolizând puritatea şi bunătatea oamenilor. Iar după miezul nopţii, lăutarii înconjurau păpuşă şi începeau să cânte diverse cântece, în acea clipă toţi participanţii la masa de An Nou, îşi făceau curaj şi dansau, astfel încât să fie priviţi de Vasilca şi ştiau că dacă au fost zăriţi, vor avea un an mai bogat şi mai roditor. Şi cu cât dansai mai mult, cu atât se spunea că ai parte de mai multă sănătate şi fericire peste an.

Cât despre bucatele ce se găseau în acele timpuri pe masă, nu erau diferite de cele de astăzi, doar că bunicii noştri ţineau cont să nu lipsească sărmăluţele, caltaboşul, carnea friptă şi gogoşile, ştiind că dacă unul din aceste preparate lipsea de pe masă aducea ghinion peste casă. Tot în această perioadă, tinerele fete, îşi puneau dorinţe şi cereau prin vise să li se arate ursitul, iar cele mai curajoase, în miez de noapte, se strângeau într-o odaie şi îşi aşezau oglinzile în faţă şi în spate şi cele ce participau, aprindeau lumânări, aşteptând ca fata dintre oglinzi să se dezbrace şi să îşi pună cele trei dorinţe, a cărui răspuns îl primea în oglinzi, fie că îşi doreau să îşi vadă ursitul sau viitorul lor îndepărtat. După ce terminau acest ritual, porneau în zori cu colindul, de multe ori la ceata de fete se alăturau şi băieţi, creând astfel un cor ce răsuna cu voioşie până în înaltul Cerurilor. Dar astăzi, din păcate, tradiţia sa uitat ori s-a modificat şi rar mai întrezăreşti doar câţiva copii ce merg cu colindul, din dorinţa de a nu da uitări cu totul, o tradiţie ce cândva răsuna până în depărtările meleagurilor.

De vrei să vezi şi tu acest sat ce pe mine m-a fermecat, căci el este înconjurat de dealuri şi munţi ce parcă te salută şi-şi pleacă puţin piscurile în semn de respect, că ţi-ai făcut curajul să pătrunzi în lumea lor şi a satului Vărbilău. Şi dacă totul te-a impresionat, făcându-te să vrei mai mult, eu îţi propun să mergi în josul ţări, pe malul Dunării, să observi cum natura îşi schimbă a sa înfăţişare, cum obiceiurile şi tradiţiile se modifică treptat, să stai de vorbă cu oamenii vrâsnici din diferite localităţi şi să descoperi datini ce astăzi s-au pierdut.

Astfel dorinţa mea de a cunoaşte mai multe, m-a făcut să plec din nou la drum, ajungând în Teleorman, într-un sat al cărui nume este Călmățuiu şi am descoperit tradiţii minunate, unele dintre ele regăsindu-se în întreaga ţară, iar altele găsindu-se doar acolo. Astfel că mi-a atras atenţia o datină străveche, care astăzi poate nu mai există, dar de care încă Tanti Miţa îşi mai aminteşte cu drag de ea, copil fiind, aştepta cu nerăbdare ziua de Crăciun, căci ştia că are să se trezească în iz de cozonac, copt într-o crăticioară şi pus la marginea patului, ca dar de la Moş Crăciun şi după ce îl mânca, cu puţin lapte proaspăt muls de la capre, pleca spre centrul satului, spre a se întâlnii cu copii care urmau a pleca la colindat pe la toate casele din sat. Apoi spre seară se întorcea şi mama ei în prag o aştepta, dându-i o basma frumos colorată, ca să îi scoată frumuseţea de fecioară în evidenţă.

Tot ea îmi spunea că după sărbătorile de Crăciun, întreaga comunitate parcă prindea viaţă şi când Paştele se apropia, fetele mergeau pe câmpii să strângă ierburi diverse, care urmau a da forma frumoasă ouălelor ce le vopseau în Joia Mare de dinainte de Paşte. Apoi când Duminica venea, dis de dimineaţă, până să cânte cocoşul întâia dată, toate fetele mergeau la Biserică cu ouă roşii de dinainte pregătite, spre a le lăsa pe masă şi a primi Sfintele Paşti de la preotul ce slujea. Iar înainte de a pleca de la sălaşul Domnului, întotdeauna luau câte o bucăţică de peşte, pregătit cu o zi înainte de enoriaşele ce soţ nu aveau. Acestă bucăţică de peşte se mânca până acasă ca să aducă noroc şi bunătate, sănătate şi fericire.

Când ajungeau acasă, copiii erau aşteptaţi în curte de către părinţi şi bunici, care pregătiseră de dinainte un prag, în care erau aşezate toate ierburile rămase şi altele strânse în acea noapte a Învierii. Apoi peste acest pat de iarbă, se aşeză o bârnă de fier sau de lemn, pe care trebuia să calce copii ce aduceau Trupul şi Sângele Domnului. În clipa în care această breaslă era călcată în picioare de către tinerele fete, ele trebuiau să spună cu glas clar şi ferm următorul descântec: "- Cum e apa roşie, aşa să fiu şi eu toată viaţa!". După ce respectă acest obicei, copila împărţea Sfintele Paşti la întreaga familie, apoi însfârşit puteau să se aşeze la masă şi să sărbătorească Învierea Domnului.

Simţeam cum dorinţa de a cunoaşte mai mult mă cuprindea, astfel că îmi doream să cunosc mai multe, să ştiu mai multe, aşa că Tanti Miţa mi-a mai povestit şi despre alte tradiţii care privindu-le din exterior te vor fascina. Dar nu am să vă împărtăşesc acum despre ele mai mult, căci mi-am propus, să vă destăinui şi câteva tradiţii importante din alte zone ale ţării. Ştiu că sunt multe datini care ar trebui măcar menţionate, dar care din păcate au fost uitate şi astăzi nu mai există nimeni care să ni le povestească. Astfel că ne vom rezuma doar la tradiţiile pe care le putem culege de la diverşi oameni care s-au putut bucura de ele şi ni le împărtăşesc cu drag, fie prin prisma tablourilor, a desenelor, a pozelor ori a amintirilor ce le păstrează în suflet. Aşa că mă întorc acasă în Transilvania şi o invit la o cafea pe Tanti Maria din Bucovina, o vecină voinică, care în lipsa mea, a avut grijă de gospodărie.

Din vorbă în vorbă, o întreb dacă îşi mai aduce aminte cum erau tradiţiile când era copilă, atunci ea cu un oftat, îmi spune că îi este dor de acele vremuri când se juca pe câmpii, când aduna flori şi chiar şi atunci când într-un an, ia fost furată poarta, căci tatăl ei uitase să lege bine poarta cu sârmă. Iar feciorii, îndrăzneţi au reuşit să o fure în noaptea de Sfântul Andrei şi cum a trebuit să negocieze cu băieţii, ca să îi spună unde au ascuns poarta. Reuşise să afle unde se afla, abia după ce promise că are să îl sărute pe cel care îi va spune unde era uşa. Tanti îmi spune râzând că imediat după ce a aflat ascunzişul, nu a mai stat pe gânduri şi ia spus tatălui ei, care a mers numaidecât să aducă poarta acasă, iar ea se ascunsese în casă căci nu vroia să sărute pe băiatul care îi spusese secretul, pentru că datina lor spunea că dacă băiatul va spune unde era ascunsă poarta, atunci acesta nu era pregătit de a deveni soţ.

Ascultam cu atenţie tot ce îmi spunea şi la un moment dat tresar, căci se auzi soneria, iar când deschid uşa, în prag era bunica, care locuia în Transilvania, în apropiere de Sibiu. O primesc cu drag în casă, căci îmi era tare dor de ea şi o invit la masă pentru a bea cu noi o cafea. Mă întreabă ce mai fac şi îi spun că vreau să cunosc mai multe despre toate neamurile româneşti şi în special despre tradiţiile care ne fac atât de speciali. Atunci ea îmi spune că sunt destul de mare şi că este timpul ca eu să aflu câte ceva despre obiceiurile din satul ei.

Sunt foarte fericită, căci bunica mereu evită să îmi povestească despre trecutul ei, iar astăzi s-a hotărât, probabil din cauză că Tanti Maria îmi spunea diverse întâmplări din viaţa ei şi tradiţii de care s-a bucurat de-a lungul anilor în casa părintească. Astfel că bunica a început să îmi spună că atunci când era gata de a se căsători, a trebuit să meargă la primărie şi să-şi anunţe unirea cu bunicul, apoi de la primărie trebuia să se împrăştie vorba în sat. Astfel că toboşarul sau crainicul satului, strângea toate noutăţile şi începea să le strige prin sat, în timp ce bătea toba ca lumea să fie atentă la anunţurile pe care acesta le avea de făcut. În timp ce îmi povestea despre această tradiţie din sat, o vedeam pe bunica care se înroşise în obraji şi care avea parcă privirea pierdută, undeva în depărtări, dintr-o dată se uită la mine şi îmi spune că astăzi toboşarul nu mai există. Dar mai există încă datini care se respectă, precum ceata de băieţi ce cântă în fiecare curte unde sunt fete necăsătorite. Această ceată îşi începe repetiţiile imediat după ce se lăsa postul Crăciunului, pentru a cânta cât mai frumos în seara Ajunului de Crăciun. Iar a doua zi, băieţii din ceată organizează un bal cu toate darurile ce le-au primit din casele colindate, totodată, ei invită toate fetele din sat şi chiar le roagă să participe la dansul de Crăciun.

Bunica îmi spune apoi că pentru Noul An trebuie să se facă focuri mari în faţa porţi, pentru a arde toate relele din Vechiul An. Stătu un pic pe gânduri şi îmi spune că la lăsarea secului de carne a postului de Paşte, există o tradiţie, care doar în satul Veştem se mai păstrează, denumită Sitiri şi pe care o păstrează încă cu sfinţenie toţi tineri, căci de ei depinde înfăptuirea ei. Probabil a observat că mă uit uimită la ea, pentru că ea îmi spune că băieţii necăsătoriţi şi toţi copiii se urcă pe dealuri şi pregătesc peste zi grămezi mari de lemne şi mai nou pun şi cauciucuri de maşină, apoi când se lasă noaptea, sunt aprinse şi rostogolite peste dealuri la vale, până când flăcările se sting. Iar copiii mai mici îşi aprind torţele făcute din paie şi le rotesc deasupra capetelor, familiile din sat se adună la poalele dealurilor şi încurajează tinerii ca să facă ritualul cât mai corect, căci altfel satul va avea de suferit, năpasta se va abate asupra lui, iar pământurile nu vor mai rodii şi seceta va arde orice verdeaţă.

Mai povestesc ce mai povestesc cu bunica, iar la un moment dat îmi spune că este prea obosită ca să mai continuăm povestirile acum şi că ar vrea să se odihnească puţin, după ce îşi va aprinde candela pe care o are mereu cu ea. Prima oară când am văzut-o cu această candelă şi am întrebat-o de ce o poartă mereu, bunica mi-a spus că somnul îi este mai liniştit când ştie că acea mică făclie arde pentru Domnul şi că o va proteja când doarme de toate relele. Nu ştiu cât de adevărat este, dar am început şi eu să am în casă câteva candele cumpărate de la diverse Mănăstiri din Moldova, pe care le-am vizitat în încercarea mea de a descoperi rituri bisericeşti şi povestiri ori tradiţii despre acele plaiuri. Aş vrea să vă povestesc despre acestea în cel mai scurt timp posibil, dar nu astăzi căci timpul este scurt şi ne vom rezuma doar la ceea ce am reuşit să descoperim până în prezent.

Cat despre mine şi locul unde locuiesc, este mirific, în apropiere de munţi şi de şes, iar oameni din această localitate spun că avem şi Marea acasă, căci lacurile sărate ne permit să ne bucurăm de tratamente balneare precum cele de la Techirghiol, din apropierea Mării Negre. Şi atunci când vine iarna şi dorim să mergem la munte, ei bine, la nici 20 de km, dăm de o pârtie, frumos amenajată, pe margini cu conifere şi dacă doreşti să te aventurezi dincolo de ea, nu mergi mult şi dai de un frumos luminiş, care te îndeamnă să campezi peste noapte acolo. Dar dacă totuşi mai ai putere, vei putea ajunge în vârful muntelui Cindrel şi chiar să te minunezi de Iezerul Mic şi Iezerul Mare, care sunt lacuri glaciare ce îţi lasă impresia că totul este posibil...

De vrei vreodată să vizitezi meleagurile româneşti, este important să ştii că natura iubeşte omul şi omul iubeşte natura, iar una fără cealaltă nu poate să existe, căci totul are o continuitate şi neamul românesc, încă din cele mai vechi timpuri cunoaşte acest lucru, mândrindu-se cu frumuseţile patriei sale, protejându-le de toţi cei ce le râvneau şi le doreau pentru propriul lor interes...

Bonus: