Era o zi de joi şi soarele era pe cer demult, mă simţeam atât de copleşit din cauza lui. Nu mă mai gândeam la nimic. Tot ce îmi trecea prin minte, în acele clipe era cum să ajung mai repede într-o încăpere răcoroasă. Dar m-aş fi mulţumit şi cu puţină umbră făcută de un copac, un stâlp sau o clădire. Dar totul era atât de pustiu, nimic în jurul meu care să îmi ofere puţină răcoare... Eram pregătit să cedez şi să îmi pierd speranţa. Uitasem, de mult, de ce mă aflam în deşert, dar acum nu mai conta. Nu îmi mai simţeam picioarele şi treptat am început să mă clatin. Mă prăbuşesc încet pe nisipul fierbinte, aproape că leşinasem, când o umbră se lăsă peste mine şi cineva mă întreabă:
- Dacă ar fi să ai o super putere, care ar fi?
Încerc să mă ridic, să-l privesc pe cel ce mă întreba, dar... nu mai am putere să fac acest lucru. Mă străduiesc să privesc înspre el, observ o bărbie rotunjoară cu o gropiţă în ea. Încerc să ajung cu privirea sper ochii săi, dar nu ajung... Mă mulţumesc doar cu nişte buze frumos conturate, care îmi zâmbesc blajin, exact cum făcea şi mama când eu plângeam. Acest lucru mă linişteşte şi îmi spun că este totul în regulă, cunoşteam acest zâmbet atât de bine. Acum eram sigur că cel din faţa mea este o persoană blândă. Doar aşa era şi mama şi nu aveam cum să mă înşel. Cu ultimele mele puteri murmur şi mă surprind că sunt atât de slăbit. Cuvintele rostite, de mine, cu dificultate sunt anevoioase, aproape insesizabile şi speram că o să ajungă la el:
- Îmi doresc să pot aduce ploaia!
- Doar atât?
Nu am mai apucat să mai spun ceva, căci totul se întunecase în jurul meu. Ştiam că acesta este sfârşitul meu. Ochii îmi erau greoi şi pleoapele îmi căzuseră peste ei. Dar nu mai eram speriat, acum nu mai conta, ştiam asta. Doar că îmi aminteam acum de ce mă aflam aici. Acum ştiam că nu ar fi trebuit să încep această călătorie. Înţelegeam că nu a fost alegerea corectă şi îmi părea rău că nu am ascultat când mi-au spus că nu ar trebui să fac acest lucru. Oricum îmi spun că nu mai are rost să mă zbat, nu are rost să mai caut. Ştiu că am înţeles greşit când am descoperit adevărul acestei lumi. Tot ce îmi doream era să mai văd o singură dată acel zâmbet...
Tresar, îmi deschid ochii şi observ cerul înstelat, îmi întind o mână spre el. O încercare, instinctivă de a prinde o stea. Făceam acelaşi gest pe care îl făceam când eram copil şi mama mi-a arătat marea întunecată a cerului. Iar atunci când acele mici sclipiri apăruseră pe cer, eu mi-am întins mâna să le prind. Voiam să i le dăruiesc pentru că erau atât de frumoase, luminau cu atâta blândeţe, exact ca ea. Dar mă oprise şi îmi spusese că nu ar trebui să i-au stelele de pe cer, căci dacă fac acest lucru lumea ar fi tristă fără ele. Îmi amintesc că am plâns şi încercam să îi spun că vreau să îi ofer doar ei stelele... Ea mi-a zâmbit şi luându-mă în braţe, mi-a spus că eu sunt steaua ei preferată şi că nu mai are nevoie de altele. Eram fericit cu toate că nu înţelegeam de ce, dar pentru că mama era fericită, eram şi eu.
Mă ridic în picioare şi nu îmi venea să cred că aveam energie. Ştiam că nu ar fi trebuit să mai exist în această lume, dar ceva sau cineva se rugase pentru mine... Îmi continui drumul şi din depărtări observ o siluetă care se apropie de mine. Sunt uimit, căci cunosc acel glas care îmi vorbeşte...
- Cum eşti?
Îi privesc chipul, încercând să îmi amintesc de unde, dar nu îi deşting trăsăturile feţei. Doar un zâmbet blajin ce se revărsa pe chipul său mult prea luminat. Realizez repede că este acea persoană care mă întrebase ce putere îmi doresc. Nu ştiam cum să reacţionez, eram surprins şi îmi stăpâneam cu greu emoţiile. Voiam să o întreb atât de multe lucruri, dar cel mai mult aş vrea să o întreb ce căuta aici... Dar nu pot să spun nimic, parcă aveam un nod în gât sau ceva peste corzile vocale. Cu cât încercam să spun ceva cu atât nu îmi ieşea nici un sunet. Acest lucru nu o împiedicase pe acea persoană să continue a vorbi:
- Văd că te simţi mai bine! Nu te forţa pentru că eşti încă slăbit şi ar trebui să te mai relaxezi puţin! Dar ce căutai aici? De ce ai venit? De cât timp eşti aici? Cum de te-am simţit? Deci? Ai ceva să îmi spui?
- Sunt bine! Îmi voi reveni complet când am să mă întorc acasă! Pe tine te căutam! Voiam să mă cunosc mai bine! A trecut mult timp de când te căutam! sunt surprins că am răspuns, fără să mă gândesc la aceste întrebări şi mai ales că instinctul îmi spunea că am găsit ceea ce am căutat o viaţă întreagă, dar nu înţelegeam de ce acum...
- Ştiu că m-ai căutat mereu şi eu am făcut acelaşi lucru! Dar lumile noastre sunt separate! Nu aveam cum să ne întâlnim! Doar dacă... Tu...
- Dacă eu, ce anume? Ce e cu mine? făcuse o pauză prea mare, aşa că eu îl întrebasem prea speriat
Ştiu că mă răstisem la el, dar... Voiam să îmi răspundă cât mai repede. Dar nu o făcea şi tot timpul acesta în care el tăcea, mă făcea să îmi pierd tot calmul. Nu mă mai puteam gândi la nimic, decât la mine şi la ce aş putea fi eu... Mă reped înspre el, aveam intenţia de al lua de gulerul hainei. Dar mă oprisem pe loc, căci îl aud oftând, apoi începu să spună:
- Iniţial... Nu am vrut să îţi spun! Dar văd că nu vrei să renunţi... Noi doi suntem identici! Doar că tu eşti cel din exteriorul deşertului şi eu cel din interiorul său... Tu... Chiar aşa..! Da..! Cel care a distrus această lume! Eu sunt cel care încearcă să caute o oază cu apă în acest deşert, care cândva era plin de flori... Era atât de frumos cu fluturi dansând...
- Nu înţeleg ce vrei să spui? l-am întrerupt căci nu puteam să ascult ceva care părea fără noimă.
- Vreau să spun că lumea mea a fost distrusă! spuse cu un glas plin de tristeţe.
- De cine? eram curios, voiam să ştiu mult mai multe şi dacă acest loc era frumos cum spunea el... Ce s-a întâmplat aici, era, peste imaginaţia mea....
- Chiar nu realizezi, de mă întrebi acest lucru? probabil că se observase toate nelămuririle de pe faţa mea...
- Nu!
- Tu eşti cel care a creat acest deşert, iar eu sunt cel care locuieşte în el... nu mai spuse nimic, doar îl auzeam cum plângea. Îi vedeam lacrimile care picurau, strălucitoare, pe jos, în nisipul cenuşiu care ne înconjura.
Nu îmi venea să cred ce am auzit, era imposibil ca eu să fi distrus această lume. Îmi era milă de această persoană ce se afla în faţa mea. Doar că eram convins de un singur lucru şi îi spun sigur pe mine:
- Nu are cum să fie cum spui tu! Este imposibil! Eu nu am distrus acest loc şi nici această lume!
Îl văd cum îşi şterge lacrimile şi îşi dă jos gluga ce îi acoperise până atunci mai bine de jumătate din faţă. Sunt uimit, eram identici, doar că el avea o privire strălucitoare, plină de speranţe şi dorinţe. Îmi era imposibil să nu mă gândesc de când nu am mai văzut această privire. De atâtea ori m-am privit în oglindă, dar parcă niciodată nu am avut acea privire. Aşa că m-am convins că nu sunt eu şi că acest deşert mi-a creat un miraj, o iluzie şi imaginaţia mea a luat-o razna... Probabil că el mi-a văzut uimirea, neîncrederea şi suspiciunea pe faţă, căci îl aud spunând:
- Nu am vrut să îmi vezi chipul... Ştiam că dacă ai să îl vezi o să crezi că visezi sau că îţi imaginezi acest lucru! Dar... Totul e adevărat! Eu sunt tu şi tu eşti eu! Tu eşti cel prezent, fără speranţă, fără dorinţe... spuse trist, apoi strigă cu lacrimi în ochi, prăbuşindu-se în nisipul fierbinte: - Eşti fără nimic!
Nu pot să spun nimic, nu pot să îl contrazic. Are perfectă dreptate, eu nu mai am aceste lucruri şi nici nu mai ştiu de cât timp mi-am pierdut speranţa... Mă uit la el şi nu simt nimic şi îmi spun că nu sunt eu... Nu are cum pentru că eu nu sunt aşa şi simţămintele mele au dispărut acum mult timp... Îl observ cum se ridică şi îşi şterge din nou lacrimile, apoi începu să spună pe un ton melancolic:
- Eu sunt cel pe care tu nu l-ai mai dorit! Îmi aduc aminte şi acum momentul în care m-ai înlăturat! Când ai decis că trebuie să te transformi într-un adult al societăţi... Un om fără dorinţe, fără speranţe... Şi m-ai ascuns adânc în sufletul tău, cu o dorinţă ucigaşă, m-ai alungat... Dar am supravieţuit! Şi m-am ascuns mereu ca să nu mă găseşti! Speram că o să îţi aduci aminte de mine şi atunci mă vei chema... Dar nu a fost aşa! Iar acum... Da, acum este prea târziu! Totul este prea târziu acum... şi iar începu să plângă.
Ştiam că avea dreptate, dar nu am avut ce face... Trebuia să devin adult, nu puteam să fiu mereu copil fără griji... Aveam nevoie să fiu ca ceilalţi oameni, să mă schimb, să fiu responsabil şi muncitor. Căci altfel nu aş fi rezistat atât de mult... Înţeleg ce vrea să spună că este prea târziu, acum ştiu acest lucru, dar nu am ce să mai fac. M-am înlăturat, m-am ucis şi totul pentru nimic sau mai bine spus că vroiam să fiu ceva ce oricum nu mă reprezenta. Îmi duc mâna la ochi, căci lacrimile îmi curgeau pe obraz. M-am întrebat de ce tocmai acum am regrete, dar nu găseam nici un răspuns. Pur şi simplu până acum m-am complăcut în această situaţie...
- De ce acum? De ce mă compătimesc singur? sunt dezorientat şi în acelaşi timp surprins că am întrebat aceste lucruri.
Celălalt eu se uită la mine şi mă cuprinde în braţe, îmi mângâie creştetul şi îmi şopteşte:
- Poate că încă mai există speranţă! Vezi? Ai primit o super putere! Exact ceea ce ţi-ai dorit mereu! Las-o să se manifeste...!
Am început să plâng în braţele lui, exact ca un copil mic. Până în acea clipă nu am mai reuşit să fac acest lucru. Mă simţeam ruşinat, dar în acelaşi timp şi uşurat, iar cu cât plângeam mai mult cu atât florile ieşeau din pământul ce cândva era nisip... Îmbobocind şi înflorind multicolor, roiuri de licurici îşi făceau apariţia. Picături de apă cădeau din cerul înstelat, totul părea atât de mirific, eram fermecat de atâta frumuseţe... Nu mă mai puteam gândi la nimic, iar el începu să spună:
- Uite ai creat ploaia! Acum este timpul să creezi şi soarele! şi îmi zâmbi bucuros, apoi îmi sărută fruntea şi eu începeam să dispar, aşa că îl întreb speriat:
- Ce ai făcut? Unde mă trimiţi?
- Nu am făcut nimic! Doar că eşti pregătit să te întorci acasă!
- Dar... încep să strig la el: - Vreau să rămân aici! Vreau să stau cu tine!
- Dar vei rămâne mereu aici şi eu mereu voi fi cu tine! îmi zâmbi şi adăugă: Ţi-am spus doar că eu sunt tu şi tu eşti eu! În plus tu eşti regele meu iubit! Vreau să fi mereu fericit de acum încolo!
- Nu vreau să te las aici! şi îl apuc de mâini strâns, nu voiam să îi dau drumul, dar el mă împinse puţin şi zise:
- Ai să mă regăseşti în fiecare zâmbet al tău, în fiecare dorinţă sau speranţă! O să apar mereu în faţa ta! Când te vei privi în oglindă, voi fi acolo, căci eu voi trăi atât timp cât tu încă mai crezi în fericire...
Eram prea departe de el ca să îl mai aud, apoi treptat totul se întunecă, tot ce era în jurul meu dispăru şi eu îmi închid ochii speriat. Totuşi zâmbesc cu speranţă, aducându-mi aminte de cuvintele lui...
O rază de lumină îmi mângâie ochii şi încet îi deschid, privind în jurul meu, rămân uimit. Mama se afla aplecată peste patul meu, răsuflând uşurată, îmi spune:
- Sunt atât de fericită că ţi-ai revenit! M-ai speriat!
Mă uit la ea şi nu înţeleg, dar realizez că sunt într-un salon de spital şi îmi amintesc, cei drept, vag cum am ajuns aici... Îi zâmbesc şi îmi închid ochii cântând într-un somn adânc cu gândul că de acum înainte am să dau mai multă atenţie fericiri mele şi am să încerc să uit de tot ce îmi provoacă suferinţă. Pentru că am înţeles că viaţa este prea scurtă şi abia dacă putem să ne îndeplinim dorinţele... Nu vreau să se termine totul cu regrete, cu dorinţe nerealizate...
- Dacă ar fi să ai o super putere, care ar fi?
Încerc să mă ridic, să-l privesc pe cel ce mă întreba, dar... nu mai am putere să fac acest lucru. Mă străduiesc să privesc înspre el, observ o bărbie rotunjoară cu o gropiţă în ea. Încerc să ajung cu privirea sper ochii săi, dar nu ajung... Mă mulţumesc doar cu nişte buze frumos conturate, care îmi zâmbesc blajin, exact cum făcea şi mama când eu plângeam. Acest lucru mă linişteşte şi îmi spun că este totul în regulă, cunoşteam acest zâmbet atât de bine. Acum eram sigur că cel din faţa mea este o persoană blândă. Doar aşa era şi mama şi nu aveam cum să mă înşel. Cu ultimele mele puteri murmur şi mă surprind că sunt atât de slăbit. Cuvintele rostite, de mine, cu dificultate sunt anevoioase, aproape insesizabile şi speram că o să ajungă la el:
- Îmi doresc să pot aduce ploaia!
- Doar atât?
Nu am mai apucat să mai spun ceva, căci totul se întunecase în jurul meu. Ştiam că acesta este sfârşitul meu. Ochii îmi erau greoi şi pleoapele îmi căzuseră peste ei. Dar nu mai eram speriat, acum nu mai conta, ştiam asta. Doar că îmi aminteam acum de ce mă aflam aici. Acum ştiam că nu ar fi trebuit să încep această călătorie. Înţelegeam că nu a fost alegerea corectă şi îmi părea rău că nu am ascultat când mi-au spus că nu ar trebui să fac acest lucru. Oricum îmi spun că nu mai are rost să mă zbat, nu are rost să mai caut. Ştiu că am înţeles greşit când am descoperit adevărul acestei lumi. Tot ce îmi doream era să mai văd o singură dată acel zâmbet...
Tresar, îmi deschid ochii şi observ cerul înstelat, îmi întind o mână spre el. O încercare, instinctivă de a prinde o stea. Făceam acelaşi gest pe care îl făceam când eram copil şi mama mi-a arătat marea întunecată a cerului. Iar atunci când acele mici sclipiri apăruseră pe cer, eu mi-am întins mâna să le prind. Voiam să i le dăruiesc pentru că erau atât de frumoase, luminau cu atâta blândeţe, exact ca ea. Dar mă oprise şi îmi spusese că nu ar trebui să i-au stelele de pe cer, căci dacă fac acest lucru lumea ar fi tristă fără ele. Îmi amintesc că am plâns şi încercam să îi spun că vreau să îi ofer doar ei stelele... Ea mi-a zâmbit şi luându-mă în braţe, mi-a spus că eu sunt steaua ei preferată şi că nu mai are nevoie de altele. Eram fericit cu toate că nu înţelegeam de ce, dar pentru că mama era fericită, eram şi eu.
Mă ridic în picioare şi nu îmi venea să cred că aveam energie. Ştiam că nu ar fi trebuit să mai exist în această lume, dar ceva sau cineva se rugase pentru mine... Îmi continui drumul şi din depărtări observ o siluetă care se apropie de mine. Sunt uimit, căci cunosc acel glas care îmi vorbeşte...
- Cum eşti?
Îi privesc chipul, încercând să îmi amintesc de unde, dar nu îi deşting trăsăturile feţei. Doar un zâmbet blajin ce se revărsa pe chipul său mult prea luminat. Realizez repede că este acea persoană care mă întrebase ce putere îmi doresc. Nu ştiam cum să reacţionez, eram surprins şi îmi stăpâneam cu greu emoţiile. Voiam să o întreb atât de multe lucruri, dar cel mai mult aş vrea să o întreb ce căuta aici... Dar nu pot să spun nimic, parcă aveam un nod în gât sau ceva peste corzile vocale. Cu cât încercam să spun ceva cu atât nu îmi ieşea nici un sunet. Acest lucru nu o împiedicase pe acea persoană să continue a vorbi:
- Văd că te simţi mai bine! Nu te forţa pentru că eşti încă slăbit şi ar trebui să te mai relaxezi puţin! Dar ce căutai aici? De ce ai venit? De cât timp eşti aici? Cum de te-am simţit? Deci? Ai ceva să îmi spui?
- Sunt bine! Îmi voi reveni complet când am să mă întorc acasă! Pe tine te căutam! Voiam să mă cunosc mai bine! A trecut mult timp de când te căutam! sunt surprins că am răspuns, fără să mă gândesc la aceste întrebări şi mai ales că instinctul îmi spunea că am găsit ceea ce am căutat o viaţă întreagă, dar nu înţelegeam de ce acum...
- Ştiu că m-ai căutat mereu şi eu am făcut acelaşi lucru! Dar lumile noastre sunt separate! Nu aveam cum să ne întâlnim! Doar dacă... Tu...
- Dacă eu, ce anume? Ce e cu mine? făcuse o pauză prea mare, aşa că eu îl întrebasem prea speriat
Ştiu că mă răstisem la el, dar... Voiam să îmi răspundă cât mai repede. Dar nu o făcea şi tot timpul acesta în care el tăcea, mă făcea să îmi pierd tot calmul. Nu mă mai puteam gândi la nimic, decât la mine şi la ce aş putea fi eu... Mă reped înspre el, aveam intenţia de al lua de gulerul hainei. Dar mă oprisem pe loc, căci îl aud oftând, apoi începu să spună:
- Iniţial... Nu am vrut să îţi spun! Dar văd că nu vrei să renunţi... Noi doi suntem identici! Doar că tu eşti cel din exteriorul deşertului şi eu cel din interiorul său... Tu... Chiar aşa..! Da..! Cel care a distrus această lume! Eu sunt cel care încearcă să caute o oază cu apă în acest deşert, care cândva era plin de flori... Era atât de frumos cu fluturi dansând...
- Nu înţeleg ce vrei să spui? l-am întrerupt căci nu puteam să ascult ceva care părea fără noimă.
- Vreau să spun că lumea mea a fost distrusă! spuse cu un glas plin de tristeţe.
- De cine? eram curios, voiam să ştiu mult mai multe şi dacă acest loc era frumos cum spunea el... Ce s-a întâmplat aici, era, peste imaginaţia mea....
- Chiar nu realizezi, de mă întrebi acest lucru? probabil că se observase toate nelămuririle de pe faţa mea...
- Nu!
- Tu eşti cel care a creat acest deşert, iar eu sunt cel care locuieşte în el... nu mai spuse nimic, doar îl auzeam cum plângea. Îi vedeam lacrimile care picurau, strălucitoare, pe jos, în nisipul cenuşiu care ne înconjura.
Nu îmi venea să cred ce am auzit, era imposibil ca eu să fi distrus această lume. Îmi era milă de această persoană ce se afla în faţa mea. Doar că eram convins de un singur lucru şi îi spun sigur pe mine:
- Nu are cum să fie cum spui tu! Este imposibil! Eu nu am distrus acest loc şi nici această lume!
Îl văd cum îşi şterge lacrimile şi îşi dă jos gluga ce îi acoperise până atunci mai bine de jumătate din faţă. Sunt uimit, eram identici, doar că el avea o privire strălucitoare, plină de speranţe şi dorinţe. Îmi era imposibil să nu mă gândesc de când nu am mai văzut această privire. De atâtea ori m-am privit în oglindă, dar parcă niciodată nu am avut acea privire. Aşa că m-am convins că nu sunt eu şi că acest deşert mi-a creat un miraj, o iluzie şi imaginaţia mea a luat-o razna... Probabil că el mi-a văzut uimirea, neîncrederea şi suspiciunea pe faţă, căci îl aud spunând:
- Nu am vrut să îmi vezi chipul... Ştiam că dacă ai să îl vezi o să crezi că visezi sau că îţi imaginezi acest lucru! Dar... Totul e adevărat! Eu sunt tu şi tu eşti eu! Tu eşti cel prezent, fără speranţă, fără dorinţe... spuse trist, apoi strigă cu lacrimi în ochi, prăbuşindu-se în nisipul fierbinte: - Eşti fără nimic!
Nu pot să spun nimic, nu pot să îl contrazic. Are perfectă dreptate, eu nu mai am aceste lucruri şi nici nu mai ştiu de cât timp mi-am pierdut speranţa... Mă uit la el şi nu simt nimic şi îmi spun că nu sunt eu... Nu are cum pentru că eu nu sunt aşa şi simţămintele mele au dispărut acum mult timp... Îl observ cum se ridică şi îşi şterge din nou lacrimile, apoi începu să spună pe un ton melancolic:
- Eu sunt cel pe care tu nu l-ai mai dorit! Îmi aduc aminte şi acum momentul în care m-ai înlăturat! Când ai decis că trebuie să te transformi într-un adult al societăţi... Un om fără dorinţe, fără speranţe... Şi m-ai ascuns adânc în sufletul tău, cu o dorinţă ucigaşă, m-ai alungat... Dar am supravieţuit! Şi m-am ascuns mereu ca să nu mă găseşti! Speram că o să îţi aduci aminte de mine şi atunci mă vei chema... Dar nu a fost aşa! Iar acum... Da, acum este prea târziu! Totul este prea târziu acum... şi iar începu să plângă.
Ştiam că avea dreptate, dar nu am avut ce face... Trebuia să devin adult, nu puteam să fiu mereu copil fără griji... Aveam nevoie să fiu ca ceilalţi oameni, să mă schimb, să fiu responsabil şi muncitor. Căci altfel nu aş fi rezistat atât de mult... Înţeleg ce vrea să spună că este prea târziu, acum ştiu acest lucru, dar nu am ce să mai fac. M-am înlăturat, m-am ucis şi totul pentru nimic sau mai bine spus că vroiam să fiu ceva ce oricum nu mă reprezenta. Îmi duc mâna la ochi, căci lacrimile îmi curgeau pe obraz. M-am întrebat de ce tocmai acum am regrete, dar nu găseam nici un răspuns. Pur şi simplu până acum m-am complăcut în această situaţie...
- De ce acum? De ce mă compătimesc singur? sunt dezorientat şi în acelaşi timp surprins că am întrebat aceste lucruri.
Celălalt eu se uită la mine şi mă cuprinde în braţe, îmi mângâie creştetul şi îmi şopteşte:
- Poate că încă mai există speranţă! Vezi? Ai primit o super putere! Exact ceea ce ţi-ai dorit mereu! Las-o să se manifeste...!
Am început să plâng în braţele lui, exact ca un copil mic. Până în acea clipă nu am mai reuşit să fac acest lucru. Mă simţeam ruşinat, dar în acelaşi timp şi uşurat, iar cu cât plângeam mai mult cu atât florile ieşeau din pământul ce cândva era nisip... Îmbobocind şi înflorind multicolor, roiuri de licurici îşi făceau apariţia. Picături de apă cădeau din cerul înstelat, totul părea atât de mirific, eram fermecat de atâta frumuseţe... Nu mă mai puteam gândi la nimic, iar el începu să spună:
- Uite ai creat ploaia! Acum este timpul să creezi şi soarele! şi îmi zâmbi bucuros, apoi îmi sărută fruntea şi eu începeam să dispar, aşa că îl întreb speriat:
- Ce ai făcut? Unde mă trimiţi?
- Nu am făcut nimic! Doar că eşti pregătit să te întorci acasă!
- Dar... încep să strig la el: - Vreau să rămân aici! Vreau să stau cu tine!
- Dar vei rămâne mereu aici şi eu mereu voi fi cu tine! îmi zâmbi şi adăugă: Ţi-am spus doar că eu sunt tu şi tu eşti eu! În plus tu eşti regele meu iubit! Vreau să fi mereu fericit de acum încolo!
- Nu vreau să te las aici! şi îl apuc de mâini strâns, nu voiam să îi dau drumul, dar el mă împinse puţin şi zise:
- Ai să mă regăseşti în fiecare zâmbet al tău, în fiecare dorinţă sau speranţă! O să apar mereu în faţa ta! Când te vei privi în oglindă, voi fi acolo, căci eu voi trăi atât timp cât tu încă mai crezi în fericire...
Eram prea departe de el ca să îl mai aud, apoi treptat totul se întunecă, tot ce era în jurul meu dispăru şi eu îmi închid ochii speriat. Totuşi zâmbesc cu speranţă, aducându-mi aminte de cuvintele lui...
O rază de lumină îmi mângâie ochii şi încet îi deschid, privind în jurul meu, rămân uimit. Mama se afla aplecată peste patul meu, răsuflând uşurată, îmi spune:
- Sunt atât de fericită că ţi-ai revenit! M-ai speriat!
Mă uit la ea şi nu înţeleg, dar realizez că sunt într-un salon de spital şi îmi amintesc, cei drept, vag cum am ajuns aici... Îi zâmbesc şi îmi închid ochii cântând într-un somn adânc cu gândul că de acum înainte am să dau mai multă atenţie fericiri mele şi am să încerc să uit de tot ce îmi provoacă suferinţă. Pentru că am înţeles că viaţa este prea scurtă şi abia dacă putem să ne îndeplinim dorinţele... Nu vreau să se termine totul cu regrete, cu dorinţe nerealizate...
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.