De mai bine de două zile încerca să găsească un drum care să îl scoată din pădurea deasă în care se aventurase, fără să îşi dea seama că paşi l-au purtat prea departe de orice aşezare omenească... Îi era foame, nici nu îşi mai amintea de când nu a mai mâncat, aşa că se hotăra să se aşeze la poalele unui copac uriaş ce tocmai îi ieşise în cale... Stătu ce stătu şi la un moment dat zise:
- Dacă nu m-aş fi certat cu ei, poate eu acum nu mai hoinăream prin această pădure! Unde mi-a fost capul când am intrat în pădure? Cum de nu am realizat că m-am pierdut? Oare la ce mă gândeam când am intrat aici?
- Poate că era mai bine să îţi ceri iertare! auzi un glas şi observă un bărbat frumos cu părul roşu, care îi părea foarte familiar...
- De ce să îşi ceară iertare? Bine ai făcut că ai plecat! spuse un al doilea bărbat din cealaltă parte a sa, acesta avea părul auriu şi la fel îi părea cunoscut dar nu ştia de unde să îl ia...
- Hei nu te auzi ce spui? spuse cel roşcat, continuând: Cel mai bine e să îţi dai seama de greşeală!
- Că parcă asta ar schimba ceva că el s-a rătăcit?! spuse cel cu părul auriu.
- Hei voi doi... Pe unde trebuie să o iau ca să ajung iar în civilizaţie? aceştia tăceau, aşa că omul pierdut, mai spuse: Voi cum aţi ajuns aici? Şi mai important cine sunteţi?
- Am ajuns dintr-o prostie aici! spuseră deodată cei doi, apoi ei îşi continuară cearta, fără să spună cine sunt...
Văzând omul cum stă treaba, se gândea cum de a ajuns aici, apoi realiză că tot dintr-o prostie, ca şi cei doi...
- Auzi, dar tu cum de te-ai pierdut? De ce erai aşa pe gânduri? întrebară cei doi străini, când îl văzu că iar era pierdut printre gândurile sale.
- Nici nu prea ştiu, dar eram sătul de ceea ce se întâmpla în jurul meu! Când eram la servici, făceam aceleaşi lucruri...
- Este ok să faci aceeaşi treabă la lucru! De ce crezi că muncim? îi spuse roşcatul..
- Muncim pentru societate, pentru noi şi familiile noastre! spuse omul.
- Adevărat, dar nu ţi-ai ales tu serviciul? întrebă cel blond.
- Nu! El mă ales pe mine! Toată viaţa am făcut ce şi-au dorit alţi să fac! Iar acum când am ajuns să nu mai suport toate acestea, am plecat de acasă şi... şi... iar omul începu să plângă.
- Îţi pare rău că ai plecat? De ce? Oricum nu aveai un viitor! Şi probabil eşti dezamăgit de tine! spuse din nou cel blond.
- Nu ştiu! şi îşi şterse lacrimile, apoi spuse: Şi acasă am o viaţă grea, pentru că odată ajuns, nu mai este nimeni care să mă înţeleagă! Mă uit în oglindă şi nu mă mai recunosc! Au trecut atâţia ani de când am simţit că trăiesc! Acum nu mai am de ce trăi!
- Cum aşa? Nu ai tu o familie? Nu ai tu o viaţă? Nu vrei tu oare să fi fericit? spuse cel roşcat.
- Am o familie, dar este departe de mine. Cât despre viaţă, o am şi pe aceasta, dar nu îmi aparţine si astfel nu am cum să fiu fericit!
- Cum să nu îţi aparţină viaţa?! se miră cel blond
- De ce spui asta? spuse şi cel roşcat.
- Pentru că viaţa mea şi nu doar a mea aparţine societăţi în care trăim! Şi voi aparţineţi tot ei!
- Nuuu este aşa! răspunseră cei doi străini.
- Să nu credeţi că societatea vă iartă pentru micile greşeli pe care le faceţi! E foarte rea! La servici, acasă, pe stradă şi chiar şi acolo unde nu ar trebui să fie, ea este! Îţi invadează cele mai mici intimităţi şi apoi sunt divulgate...! Apoi toţi ştiu şi te arată cu degetul! Vor râde de tine! Şi....
- Hei! Gata! Tu vrei să fi fericit? Atunci ce treabă are fericirea ta cu societatea? spuseră cei doi deodată.
Nu a ştiut să le răspundă, aşa că se ridică, făcu un semn cu mâna prin care îşi luă rămas bun şi se îndepărtă de cei doi. Gândurile sale erau şi mai confuze, nici nu realiză cât merse şi nici că în tot acest timp, cei doi străini erau pe urmele lui... Brusc se oprii şi realiză un lucru... A dat să se întoarcă la cei doi, dar aceştia erau lângă el aşa că spuse:
- Cred că de astăzi nu am să mai dau ascultare nimănui!
- Bun aşa! au spus în cor cei doi.
- Şi nici nu îmi mai pasă de societate! E timpul să fac ceva pentru mine!
După ce a spus aceste cuvinte, cei doi se uitară la el şi plini de fericire îl îmbrăţişă. Apoi se contopiră cu persoana lui şi omul realiză că oboseala acumulată l-a făcut să îşi imagineze prieteni. Realiză că nu se certase cu nimeni acasă. Era doar supărat pe anturajul său care nu îi dădea pace....
Se hotărî ca de acum înainte să facă doar ce îşi doreşte şi să nu mai cadă vreodată în depresie. După această hotărâre observă că nici măcar din casă nu ieşise...
Acest articol este pentru prietena mea din Constanţa...
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.