Se spune că demult, tare de mult, când încă Sfântul Soare era tânăr şi nepriceput în ale vieţi, pe atunci. În acea vreme, îşi aveau casa, într-un loc îndepărtat de privirile oamenilor, trei fraţi zmei care tare le mai plăceau să facă glume oamenilor. Dar cea mai mare plăcere a lor, o aveau atunci când furau tinere fecioare şi să le închidă în ascunzătoarea lor.
Într-o zi, cel mai mic dintre zmei, îşi aruncă privirea spre cer şi pe loc a fost fermecat de soarele ce păşea încet şi timid, parcă încercând să arate lumii întregi că lumina este mai puternică decât întunericul în care a fost cuprins pământul până la apariţia lui. Zmeul se simţea ciudat şi dintr-o dată un gând îi trecu prin minte:
- Ce ar fii să fur Soarele? Să îl ţin doar pentru mine? Uite cum îmi zâmbeşte... Da îl foi face am meu pe vecie!
Zicându-şi acestea, zmeul prinse curaj şi zbură până la soare şi îl prinse, apoi îl băgă repede într-un sac şi îl duse în căsuţa lui. Se aşeză pe pat şi se gândea dacă soarele are să fugă din sac, dar stătu ce stătu pe gânduri şi se hotărî să pună soarele într-o cutie, ca să fie sigur că nu va scăpa vreodată de la dânsul.
Într-un regat îndepărtat, un prinţ se bucura de răsăritul soarelui, când deodată observă că ceva mare şi urât se înălţă fulgerător de repede spre cer.
Într-o zi, cel mai mic dintre zmei, îşi aruncă privirea spre cer şi pe loc a fost fermecat de soarele ce păşea încet şi timid, parcă încercând să arate lumii întregi că lumina este mai puternică decât întunericul în care a fost cuprins pământul până la apariţia lui. Zmeul se simţea ciudat şi dintr-o dată un gând îi trecu prin minte:
- Ce ar fii să fur Soarele? Să îl ţin doar pentru mine? Uite cum îmi zâmbeşte... Da îl foi face am meu pe vecie!
Zicându-şi acestea, zmeul prinse curaj şi zbură până la soare şi îl prinse, apoi îl băgă repede într-un sac şi îl duse în căsuţa lui. Se aşeză pe pat şi se gândea dacă soarele are să fugă din sac, dar stătu ce stătu pe gânduri şi se hotărî să pună soarele într-o cutie, ca să fie sigur că nu va scăpa vreodată de la dânsul.
Într-un regat îndepărtat, un prinţ se bucura de răsăritul soarelui, când deodată observă că ceva mare şi urât se înălţă fulgerător de repede spre cer.
- Ce este arătarea aia? îşi întrebă sfeşnicul, iar acesta zise:
- Cred că este un zmeu, Maria Ta!
- Uite ce face! şi prinţu îşi îndreptă mâna spre cer, rămânând uimit şi nu mai putea să scoată o vorbă.
În clipa următoare se lăsă întunericul pe întreg pământul, iar animalele au început să se agite, oameni strigau după ajutor. Atunci prinţul, luă o lumânare şi se arată pe balconul casei sale strigând către slujitori:
- Să nu aveţi teamă! Am să plec în lume şi am să găsesc iubitul Soare...! Am să îl eliberez şi am să îl aduc din nou pe cer!
Lumea se linişti la auzul acestor vorbe şi fiecare începuse să îşi vadă de treabă, căci acum puteau să nu îşi mai facă griji. Ştiau că odată ce prinţul lor spunea ceva, acesta va face tot ce îi stă în puteri ca să realizeze cele zise...
Prinţul după e linişti mulţimile de oameni, începu să se pregătească de drum. Cu toate că încă nu îi venea să creadă ce s-a întâmplat, se hotărî să nu mai stea pe gânduri. Îşi luă sabia, puse într-un săculeţ câteva mere şi pâine, apoi se duse la grajduri şi se urcă pe cal, pornind înspre direcţia în care coborâse acea arătare care furase soarele.
- Cred că este un zmeu, Maria Ta!
- Uite ce face! şi prinţu îşi îndreptă mâna spre cer, rămânând uimit şi nu mai putea să scoată o vorbă.
În clipa următoare se lăsă întunericul pe întreg pământul, iar animalele au început să se agite, oameni strigau după ajutor. Atunci prinţul, luă o lumânare şi se arată pe balconul casei sale strigând către slujitori:
- Să nu aveţi teamă! Am să plec în lume şi am să găsesc iubitul Soare...! Am să îl eliberez şi am să îl aduc din nou pe cer!
Lumea se linişti la auzul acestor vorbe şi fiecare începuse să îşi vadă de treabă, căci acum puteau să nu îşi mai facă griji. Ştiau că odată ce prinţul lor spunea ceva, acesta va face tot ce îi stă în puteri ca să realizeze cele zise...
Prinţul după e linişti mulţimile de oameni, începu să se pregătească de drum. Cu toate că încă nu îi venea să creadă ce s-a întâmplat, se hotărî să nu mai stea pe gânduri. Îşi luă sabia, puse într-un săculeţ câteva mere şi pâine, apoi se duse la grajduri şi se urcă pe cal, pornind înspre direcţia în care coborâse acea arătare care furase soarele.
Până la ieşirea din regatul său, întreaga suflare omenească a aprins lumânări pe drumul său şi îl încurajau cum ştiau ei mai bine, apoi drumul începea să devină tot mai greu. Rar când mai dădea prinţul de câte o aşezare omenească şi de cele mai multe ori, seara îl prindea prin pustietăţi, astfel că dormea pe câmp ori rezămat de câte un trunchi de copac. Dar nu dormea mult pentru că vroia să ajungă cât mai repede la zmei şi să îi pedepsească pentru nesăbuinţa lor...
Drumul era anevoios căci mers şi a tot mers, cale lungă a făcut până când a dat prinţul de ascunzătoarea zmeilor şi acum încerca să îşi facă un plan pentru a birui pe zmei. Se gândea el cum să facă, dar timpul petrecut la pândă ia dat prilejul de a acţiona. Căci doi dintre zmei plecară şi acum era doar unul în casă, aşa că se hotărî să atace şi nu a mai stat pe gânduri se repezi, cu sabia scoasă, la luptă. Bătălia porni şi era tare aprigă căci zmeul nu se lăsă şi îşi luă buzduganul, iar voinicul se tot ferea din calea lui pentru că dacă l-ar fi nimerit şi doar o singură dată, el ştia că acolo o să îşi găsească sfârşitul. În plus, pielea groasă şi aproape de nepătruns a zmeului, îi dădea impresia că sabia lui este tocită. Dar prinţul nu se descurajă şi se gândi să atace mereu în acelaşi loc, doar aşa va putea să îl rănească cumva pe adversarul său. Lupta dură câteva ore şi amândoi începură să simtă cum îi lasă puterile. Prinţul nu mai era atât de agil, iar zmeului începuse să îi curgă sânge din rănile pe care le primise...
Cu greu reuşi să răpună zmeul, apoi intră în casă şi văzuse cuştile în care erau ţinute tinerele fete şi le eliberă. Apoi caută prin casă după soare şi într-un final îl găsi, desfăcu sacul repede şi ieşi din casă în fugă, căci pământul se cutremura şi se auzeau paşi grăbiţi a celorlalţi doi zmei. Pare-se că aceştia au simţit că se întâmplase ceva cu mezinul care rămăsese acasă şi se hotărâră să se întoarcă din drum. Aproape ajunseră acasă când îşi văzură fratele zăcând pe jos, plin de răni, iar când au ajuns în dreptul lui şi l-au atins, au realizat repede că nu mai trăia.
Plini de ură au început să alerge spre uşă case şi când au dat să intre în casă au fost orbiţi de soarele care tocmai ieşise pe uşă şi împinşi de voinicul prinţ care se aflase în urma astrului ceresc. Cei doi zmei îşi frecau ochii ca să le revină vederea, dar nu reuşeau nici cum şi atunci ei se gândiră să îşi folosească celelalte simţuri , precum auzul şi mirosul. Îl simţiră în apropiere pe prinţ şi cu o ură imensă dădură să îl prindă, dar nu puteau să mai facă nici un pas.
Atunci au realizat că nu doar soarele a fost eliberat ci şi acele fete, chiar şi faţa Marelui Vrăjitor din Vest, pe care cu greu au reuşit să o captureze. Acum înţelegeau de ce nu se mai puteau mişca, ştiau că acea fată a făcut vraja de stană de piatră şi că ei vor rămâne pe vecie doar o piatră. Se împăcară cu acest gând şi jurară că au să se răzbune într-o zi pentru tot ce au pătimit în acea zi...
Prinţul conduse fiecare fată la casa ei, apoi se întoarse în regatul său şi de atunci admiră fiecare răsărit de soare şi chiar îi face cu mâna când ajunge în dreptul castelului său. Câteodată are impresia că şi soarele îi face cu mâna sau chiar că îi zâmbeşte...
Drumul era anevoios căci mers şi a tot mers, cale lungă a făcut până când a dat prinţul de ascunzătoarea zmeilor şi acum încerca să îşi facă un plan pentru a birui pe zmei. Se gândea el cum să facă, dar timpul petrecut la pândă ia dat prilejul de a acţiona. Căci doi dintre zmei plecară şi acum era doar unul în casă, aşa că se hotărî să atace şi nu a mai stat pe gânduri se repezi, cu sabia scoasă, la luptă. Bătălia porni şi era tare aprigă căci zmeul nu se lăsă şi îşi luă buzduganul, iar voinicul se tot ferea din calea lui pentru că dacă l-ar fi nimerit şi doar o singură dată, el ştia că acolo o să îşi găsească sfârşitul. În plus, pielea groasă şi aproape de nepătruns a zmeului, îi dădea impresia că sabia lui este tocită. Dar prinţul nu se descurajă şi se gândi să atace mereu în acelaşi loc, doar aşa va putea să îl rănească cumva pe adversarul său. Lupta dură câteva ore şi amândoi începură să simtă cum îi lasă puterile. Prinţul nu mai era atât de agil, iar zmeului începuse să îi curgă sânge din rănile pe care le primise...
Cu greu reuşi să răpună zmeul, apoi intră în casă şi văzuse cuştile în care erau ţinute tinerele fete şi le eliberă. Apoi caută prin casă după soare şi într-un final îl găsi, desfăcu sacul repede şi ieşi din casă în fugă, căci pământul se cutremura şi se auzeau paşi grăbiţi a celorlalţi doi zmei. Pare-se că aceştia au simţit că se întâmplase ceva cu mezinul care rămăsese acasă şi se hotărâră să se întoarcă din drum. Aproape ajunseră acasă când îşi văzură fratele zăcând pe jos, plin de răni, iar când au ajuns în dreptul lui şi l-au atins, au realizat repede că nu mai trăia.
Plini de ură au început să alerge spre uşă case şi când au dat să intre în casă au fost orbiţi de soarele care tocmai ieşise pe uşă şi împinşi de voinicul prinţ care se aflase în urma astrului ceresc. Cei doi zmei îşi frecau ochii ca să le revină vederea, dar nu reuşeau nici cum şi atunci ei se gândiră să îşi folosească celelalte simţuri , precum auzul şi mirosul. Îl simţiră în apropiere pe prinţ şi cu o ură imensă dădură să îl prindă, dar nu puteau să mai facă nici un pas.
Atunci au realizat că nu doar soarele a fost eliberat ci şi acele fete, chiar şi faţa Marelui Vrăjitor din Vest, pe care cu greu au reuşit să o captureze. Acum înţelegeau de ce nu se mai puteau mişca, ştiau că acea fată a făcut vraja de stană de piatră şi că ei vor rămâne pe vecie doar o piatră. Se împăcară cu acest gând şi jurară că au să se răzbune într-o zi pentru tot ce au pătimit în acea zi...
Prinţul conduse fiecare fată la casa ei, apoi se întoarse în regatul său şi de atunci admiră fiecare răsărit de soare şi chiar îi face cu mâna când ajunge în dreptul castelului său. Câteodată are impresia că şi soarele îi face cu mâna sau chiar că îi zâmbeşte...
Această poveste a fost inspirată dintr-o legendă, bine cunoscută, despre "Grădina Zmeilor", aceasta spune că în acea zonă exista o casă a unor zmei care furau feţele oamenilor. Iar într-o zi, unul dintre ei a furat soarele de pe cer, însă un voinic a decis să îi înfrunte. După ce la învins, a găsit soarele şi la aruncat sus pe cer. Când au venit ceilalţi zmei să îl ajute, aceştia au fost orbiţi de strălucirea neaşteptată a soarelui. În acea clipă una dintre fetele eliberate a rostit o vrajă asupra lor şi toţi zmeii s-au transformat în stane de piatră...
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.