Aceasta este povestea mea şi doar a mea. S-a întâmplat demult, poate mulţi dintre voi, încă îşi mai amintesc acele zile în care o motocicletă urlă în miez de noapte. Venind de nicăieri şi îndreptându-se spre nimic. Drumul pe care îl parcurgea călătorul călăreţ, nu îl ştia nimeni şi nici nu îl cunoştea nimeni. Cine era el? Ce făcea el? Unde se ducea el? Aceste întrebări mereu apăreau în mintea oamenilor care erau treziţi de zgomotele motorului...
Într-o noapte, era aproape de miezul nopţi, ieşisem de la servici şi cu paşi repezi mă îndreptam spre casă. Ştiam că drumul cel mai sigur pe care trebuia să apuc, era cel mai luminat. Dintr-o dată un stop rece căzu pe obrazul meu şi ridicându-mi privirea spre cer. Observ cum nori se uneau, formându-se mai mari, mai greoi şi acopereau întregul cer. Nu se mai vedea nici o lumină, nici un astru ceresc. Un fior mă cuprinse în întreaga mea fiinţă, căci nu mai văzusem niciodată un întuneric atât de apăsător.
Fără să realizez, păşitul meu se transformă în alergătură, teama că cuprinse şi vroiam cu disperare să ajung la lumină. Să ajung acasă cât mai repede, nu vroiam să mai rămân nici măcar un minut pe străzile oraşului întunecat.
Ceasul din turnul catedralei bătu ora doisprezece şi după ultimă bătaie a sa, luminile se stinseră. Nu eram speriat, căci ştiam că aceasta era ora la care străzile îşi pierdeau iluminarea. În plus nu mai aveam mult şi ajungeam la adăpost. Mă îmbărbătez şi-mi spun că în nici două minute am să fiu acasă şi am să pot face un duş, iar apoi o să mă întind în pat. Acest gând, mă ajută să mă calez şi fericirea apăru pe faţa mea, când am început să îmi zăresc casa. Încetinesc pasul, pentru că ştiam că sunt în siguranţă. Acum nimic nu avea să se mai întâmple, doar eram atât de aproape de locuinţa mea...
Un huruit se auzi, departe şi totuşi dintr-o dată, venind din spatele meu. Îmi întorc privirea peste umeri şi observ cum o lumină ce mă orbea, se apropia tot mai repede de mine. Din instinct îmi frec ochii, sperând că astfel îi voi ajuta ca să se obişnuiască cu acea lumină. Dar, când însfârşit îmi revine vederea, totul era prea târziu. În faţa mea se afla o fiinţă, pe care nu am cuvinte cum să o descriu. Nu era nici om, dar nici demon. Părea mai mult ştearsă, parcă era un om văzut prin ceaţa de departe. Dar ştiam că nu este aşa, căci la mai puţin de un metru stătea rezemată o motocicletă ciudată.
Nu ştiam ce să fac, nu ştiam cum să reacţionez, nici măcar să fug nu mai eram în stare. Parcă încremenisem, parcă nu mai erau eu. Tremuram din întreg corpul meu, eram şi ud de la ploaia ce acum cobora şiroaie peste mine, arătam ca după duş. Probabil îmi era frig sau poate frică de acel necunoscut. Nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine şi acest lucru provoca o durere insuportabilă de cap, făcându-mă să plâng fără să vreau. Dintr-o dată aud:
- Nu ştiai că nu ai voie să umbli noaptea pe stradă?
Nu puteam să spun nimic, frica mă cuprinse, am încercat să spun ceva, dar tot ce a ieşit a fost:
- Euuuu....euuuu....
- Lasă că ştiu eu mai bine! Nu trebuie să mai spui nimic! şi îmi atinse umărul cu palma.
În acea clipă, parcă picioarele se dezlipiseră şi am reuşit să fac un pas înapoi. Apoi am prins curaj şi am fugit până când am intrat în casă, nu am reuşit să mă uit peste umăr înapoi, probabil din instinct am procedat altfel.
Din acea noapte, nu am mai întârziat niciodată pe străzi şi am încercat să ajung cât mai repede acasă... Dar... Încă şi astăzi regret faptul că mi-am lăsat garda jos atunci!
Într-o noapte, era aproape de miezul nopţi, ieşisem de la servici şi cu paşi repezi mă îndreptam spre casă. Ştiam că drumul cel mai sigur pe care trebuia să apuc, era cel mai luminat. Dintr-o dată un stop rece căzu pe obrazul meu şi ridicându-mi privirea spre cer. Observ cum nori se uneau, formându-se mai mari, mai greoi şi acopereau întregul cer. Nu se mai vedea nici o lumină, nici un astru ceresc. Un fior mă cuprinse în întreaga mea fiinţă, căci nu mai văzusem niciodată un întuneric atât de apăsător.
Fără să realizez, păşitul meu se transformă în alergătură, teama că cuprinse şi vroiam cu disperare să ajung la lumină. Să ajung acasă cât mai repede, nu vroiam să mai rămân nici măcar un minut pe străzile oraşului întunecat.
Ceasul din turnul catedralei bătu ora doisprezece şi după ultimă bătaie a sa, luminile se stinseră. Nu eram speriat, căci ştiam că aceasta era ora la care străzile îşi pierdeau iluminarea. În plus nu mai aveam mult şi ajungeam la adăpost. Mă îmbărbătez şi-mi spun că în nici două minute am să fiu acasă şi am să pot face un duş, iar apoi o să mă întind în pat. Acest gând, mă ajută să mă calez şi fericirea apăru pe faţa mea, când am început să îmi zăresc casa. Încetinesc pasul, pentru că ştiam că sunt în siguranţă. Acum nimic nu avea să se mai întâmple, doar eram atât de aproape de locuinţa mea...
Un huruit se auzi, departe şi totuşi dintr-o dată, venind din spatele meu. Îmi întorc privirea peste umeri şi observ cum o lumină ce mă orbea, se apropia tot mai repede de mine. Din instinct îmi frec ochii, sperând că astfel îi voi ajuta ca să se obişnuiască cu acea lumină. Dar, când însfârşit îmi revine vederea, totul era prea târziu. În faţa mea se afla o fiinţă, pe care nu am cuvinte cum să o descriu. Nu era nici om, dar nici demon. Părea mai mult ştearsă, parcă era un om văzut prin ceaţa de departe. Dar ştiam că nu este aşa, căci la mai puţin de un metru stătea rezemată o motocicletă ciudată.
Nu ştiam ce să fac, nu ştiam cum să reacţionez, nici măcar să fug nu mai eram în stare. Parcă încremenisem, parcă nu mai erau eu. Tremuram din întreg corpul meu, eram şi ud de la ploaia ce acum cobora şiroaie peste mine, arătam ca după duş. Probabil îmi era frig sau poate frică de acel necunoscut. Nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine şi acest lucru provoca o durere insuportabilă de cap, făcându-mă să plâng fără să vreau. Dintr-o dată aud:
- Nu ştiai că nu ai voie să umbli noaptea pe stradă?
Nu puteam să spun nimic, frica mă cuprinse, am încercat să spun ceva, dar tot ce a ieşit a fost:
- Euuuu....euuuu....
- Lasă că ştiu eu mai bine! Nu trebuie să mai spui nimic! şi îmi atinse umărul cu palma.
În acea clipă, parcă picioarele se dezlipiseră şi am reuşit să fac un pas înapoi. Apoi am prins curaj şi am fugit până când am intrat în casă, nu am reuşit să mă uit peste umăr înapoi, probabil din instinct am procedat altfel.
Din acea noapte, nu am mai întârziat niciodată pe străzi şi am încercat să ajung cât mai repede acasă... Dar... Încă şi astăzi regret faptul că mi-am lăsat garda jos atunci!
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.