Era o vară toridă şi străzile ardeau în bătaia soarelui. Nimic şi nimeni nu îşi dorea să se mişte, parcă timpul stătea în loc. Toată lumea aştepta cu nerăbdare apusul soarelui pentru a-şi face treburile zilnice. Mai ales că în acest an, un regiment de soldaţi, au poposit la marginea satului lor, făcând localnicii să fie mult mai prudenţi faţă de cum erau de obicei...
În pragul amurgului, o fată ieşi din casă pentru că apa răcoroasă de izvor se terminase, astfel că îşi propuse ca să meargă de îndată la rău cu ulciorul. Era convinsă că are să suporte acea arşiţă, căci văzuse că soarele începea să pălească. În plus nu îi era frică de acei soldaţi, mai ales că ea oricum nu va trece prin tabăra lor. Ba mai mult, drumul său era opus faţă de zona unde acei bărbaţi campau. Aşa că prinse curaj şi acum era în drum spre izvor. Nu mai avea să meargă mult şi iată că ajunse pe malul pârâiaşului. Nu a stat mult pe gânduri şi îşi umplu ulcica, apoi înainte să plece îşi dădu cu apă pe faţă, iar atingerea apei o făcu să ofteze şi spuse:
- Ooo...! Ce bine se simte! Parcă am renăscut! Îmi era aşa de cald!
- Nu-i aşa? Chiar se simte bine această apă rece pe obraji! se auzise o voce de bărbat.
Fata tresării şi când îşi întoarse privirea spre locul de unde se auzise voce, a fost uimită să descopere un tânăr soldat frumos, care îi cucerii inima pe loc. Se linişti când îl auzi pe acesta spunând:
- Te-am speriat? Iartă-mă... şi în clipa următoare, soldatul făcu o plecăciune umilă în faţa ei.
Fata se îmbujoră, iar când văzuse gestul soldatului, se simţii dintr-o dată intimidată, făcând-o să murmure:
- Nu, nu este nimic!
- Ce mă bucur! Am crezut că te-am speriat şi dacă ar fi fost aşa... Nu ştiu ce aş fi putut face ca să te ajut să îţi revii! spuse tânărul uşurat.
- Stai liniştit că nu mă sperie aşa uşor ceva! de această dată fata spuse toate acestea cu o voce fermă, dar plină de bucurie, căci acum ştia că nu are de ce să îi fie frică...
- De unde eşti?
- Locuiesc în sat! Şi bănuiesc că tu faci parte din regimentul de la marginea satului...
- Aşa este! Cum de ai ghicit?
- Păi te trădează uniforma! şi fata începu să râdă
Soldatul a fost fascinat de intuiţia ei şi văzând-o cu câtă poftă râde, începu şi el să râdă. Era cu adevărat fericit că putea să vorbească cu ea atât de normal. Până în acea clipă nici un sătean nu a îndrăznit să poarte vreo discuţie cu el sau cu vreun alt camarad. Nu era sigur, dar cel puţin asta credea el, căci nu auzise pe nimeni să spună ceva despre acest lucru.
Au mai povestit multe în acea zi şi când întunericul se lăsă, fata îşi aminti că trebuie să ajungă cât mai repede acasă, căci altfel are să fie pedepsită. Îşi luă rămas bun de la tânăr şi se grăbi spre casă, era convinsă că nu are să îl mai zărească vreodată. Dar a fost uimită să îl întâlnească, la gura izvorului, de fiecare dată când mergea să aducă apă.
Timpul trecea repede în compania lui, iar într-o seară, zăbovi mai mult decât trebuia, căci discuţiile cu el o făcea să uite noţiunea timpului. Ajunse destul de târziu acasă şi mama ei era supărată că aceasta întârziase atât de mult. Fata a fost certată şi pedepsită, dar îşi acceptă cu drag soarta, pentru că acum fiind închisă în camera ei, aceasta putea să se gândească la el. Putea să privească prin visul ei, acei ochii plini de viaţă şi culoare, acele buze trandafirii care parcă îi spuneau să nu plângă căci încurând are să se întâlnească. Apoi privirea ei urcă spre părul lui negru care strălucea în amurgul serii, iar razele soarelui jucându-se în el, îţi dădeau senzaţia că întregul său chip strălucea...
Brusc a fost trezită de mama ei care o striga:
- Nu mă auzi fato? Vino aici! Acum dă-mi un fir din părul tău ca să îmi iasă vraja...! Hai mişcă-te!
- Dar mamă...
- Nici un dar! Dă-mi ce ţi-am zis!
- Bine mamă! spuse fata resemnată şi îi dădu un fir din părul său.
Era tristă să îşi vadă mama în acest fel, dar nu avea ce să facă, căci ştia că aceasta este o mare vrăjitoare şi mereu a avut nevoie de părul ei pentru a crea diverse poţiuni. Oricum nu se mai gândi la ea mult pentru că gândul ei se îndreptă la soldatul ei. Spera să îl vadă cât mai repede şi vroia să îi spună ceva. Iar dacă el avea să fie de acord, atunci putea însfârşit să plece de acasă şi să uite de trecutul greu pe care îl dusese până în clipa în care îl cunoscuse pe el. Ştiuse mereu că dragostea era singura salvare a ei. Era singurul lucru care putea să o scoată din acel întuneric în care crescuse, era convinsă că iubirea o va salva.
Apa din ulcică era pe terminate şi mama ei o trimise din nou după apă, iar fata se gândea că acum era şansa ei ca să se confeseze tânărului pe care îl iubea. Ajunsă la izvor, îl văzu pe acesta cum o aştepta şi plină de fericire se repezi spre el... Răsuflând greoi, îşi drese vocea şi vru să spună ceva, dar a fost întreruptă de el, care spuse:
- Te iubesc atât de mult! Nu pot să mai trăiesc nici măcar o clipă fără tine! Ai vrea să îmi fi soţie?
La auzul acestor vorbe, fata se înroşi la faţă şi nu ştia ce să răspundă pentru că ceea ce spusese el, era şi ceea ce îşi dorea ea. Simţea cum bucuria o cuprindea şi părea că stelele dansau pe cer pentru fericirea ei. Nu putea să spună nimic, dar dădu din cap în semn că acceptă această propunere şi fără să mai spună nimic plecă spre casă.
Ajunsă acasă îşi făcu toate treburile şi abia aştepta ca să vină a doua zi, în special seara, când va putea să îşi revadă iubitul. Cum începu amurgul să se lase, fata luă ulcica şi plecă spre rău unde era aşteptată de soldat.
Iubirea lor devenea tot mai mare şi când ultima frunză din copaci căzu, fata primi o veste rea de la el. Acesta o anunţase că încurând regimentul său are să se întoarcă în garnizoană, căci nu vor putea să mai campeze mult în apropierea satului. Fata realiză repede că dacă iarna ar veni, soldaţi vor îngheţa de frig în acele corturi improvizate de la marginea satului. Doar gândul acesta o făcea să nu mai gândească limpede şi cum nu ştia ce să mai facă, îl rugă ca acesta să îşi petreacă noapte cu ea.
Tânărul soldat a fost de acord şi înainte să se despartă , ia spus fetei pe unde are să plece regimentul său spre casă şi că dacă ea se va hotărî, ar putea să vină cu el. Fata îi răspunse că are să se gândească şi se îndreptă grăbită spre casă, sperând ca mama ei să doarmă sau să fie plecată.
Intră încet în antreu, apoi tiptil se îndreptă spre camera ei şi închise uşa în urma ei, era fericită că nu o descoperise mama sa când ajunsese acasă. Se simţea obosită şi se întinse în pat, iar la scurt timp adormi. A fost trezită de mama ei, care vroia din nou un fir din părul ei şi ca să o lase în pace, fata îi dădu fără să zică nimic. După ce făcu acest gest, închise uşa camerei şi se aruncă din nou în pat, iar gândul începu să îi zboare la toate cele petrecute în acea noapte. Se simţea puţin ruşinată, dar fericirea pe care a trăit-o în acele clipe o făcu să nu regrete nimic.
Venise seara şi ea îşi luă ulcica şi se îndreptă spre apă, dar când ajunse, realiză că scumpul ei soţ nu se afla acolo. Aşa că se îndreptă spre drumul de care el îi spusese şi începu să alerge cu disperare, sperând totuşi că are să îl ajungă din urmă. Fugea şi nu vroia să se oprească tocmai acum, căci în zare se vedea regimentul care se retrăsese de la marginea satului.
Faţă parcă prinsese şi mai multă forţă şi parcă nici nu se simţea obosită, îşi spuse aproape am ajuns, dar în acea clipă picioarele i se îngreunară şi nu vroiau să se mai urnească. Când privi în jos, se cutremură, îşi vedea trupul cum începea să se pietrifice. Realiză pe dată că era prea târziu pentru ea, căci ştia bine de ce era mama ei în stare. Aşa că inspiră adânc şi cu ultimele forţe strigă:
- Te voi iubi mereu şi te voi aştepta aici! Şi poate într-o zi acest crud blestem are să se rupă, iar atunci noi vom fi din nou împreună pentru o .... fata nu mai apucă să spună nimic, căci pietrificarea ajunsese deasupra buzelor sale...
- Promit că am să mă întorc draga mea! Am să caut în lume un vraci care are să rupă acest blestem! Aşteaptă-mă până...
Dar ea nu mai putea să îl audă căci şi urechile se pietrificaseră, ochii abia mai puteau să îl privească, iar la scurt timp, un val de ceaţă se aşeză peste privirea ei şi întunericul se lăsă... Avea să rămână pentru o eternitate aşa sau cândva îl va putea revedea, nici ea nu ştia. Dar ştia că atunci când cineva era pietrificat şi sufletul lui era captiv acolo, neputând să călătorească în cealaltă lume, până când piatra nu se va fărâmiţa sau atunci când blestemul se va rupe...
La scurt timp, mama fetei ajunsese lângă stâncă de piatră ce cândva a fost fata ei şi zise plină de răutate:
- Aşa îţi trebuie! Doar ţi-am spus că nu ai voie să te îndrăgosteşti şi nici să te căsătoreşti! Vezi? De ce nu m-ai ascultat? Acum ai să zaci aici pentru totdeauna! zicând acestea se îndepărtă de stâncă şi îşi propuse să nu mai treacă niciodată pe acolo, iar ceea ce îşi propuse, asta şi făcuse.
Ani la rând faţă a aşteptat să fie eliberată, dar aşteptarea ei era în zadar, căci iubitul ei nu a reuşit să găsească nici măcar un vraci care să aibă puterea de a o readuce la normal. Cu toate că nu vroia să se dea bătut, tânărul a fost ajuns de timp şi îmbătrâni. Vroia să îi mai privească măcar faţă odată, dar nu a reuşit. Spera totuşi că va putea să o găsească în ceruri când va muri, iar cu aceste gânduri şi dădu ultima suflare la picioarele iubitei sale care îl aşteptase pietrificată...
Soldatul ajuns în Rai, îşi căută iubită în toate colţurile lui, dar totul în zadar era, nu exista nici o urmă că ea se afla acolo. Apoi într-o zi se întâlni cu Mama Natură şi după ce îi povestii tot regretul său, acesteia i se înmuie sufletul şi nu vroia doar să stea pe margine şi să privească această nedreptate. Aşa că Mama Natură, supărată, se dezlănţui şi cu greutate reuşi să sfărâme stânca fetei, eliberându-i sufletul care era plin de lumină şi fericire se înălţă spre cer. Iar înainte să dispară printre nori, fata îşi aruncă privirea înspre pământ şi văzând-o pe Mama Natură îi mulţumi cu lacrimi în ochi pentru că a eliberat-o.
De atunci au trecut mai bine de 35 de ani şi încă cei doi se privesc unul pe altul şi încercă să îşi aline dorul imens pe care l-au simţit sute de ani. Privesc din Rai înspre pământ plini de indulgenţă, căci ştiu acum că acea fericire a fost efemeră, dar ceea ce simt acum este ceva etern şi vor putea să fie împreună pentru vecie...
În pragul amurgului, o fată ieşi din casă pentru că apa răcoroasă de izvor se terminase, astfel că îşi propuse ca să meargă de îndată la rău cu ulciorul. Era convinsă că are să suporte acea arşiţă, căci văzuse că soarele începea să pălească. În plus nu îi era frică de acei soldaţi, mai ales că ea oricum nu va trece prin tabăra lor. Ba mai mult, drumul său era opus faţă de zona unde acei bărbaţi campau. Aşa că prinse curaj şi acum era în drum spre izvor. Nu mai avea să meargă mult şi iată că ajunse pe malul pârâiaşului. Nu a stat mult pe gânduri şi îşi umplu ulcica, apoi înainte să plece îşi dădu cu apă pe faţă, iar atingerea apei o făcu să ofteze şi spuse:
- Ooo...! Ce bine se simte! Parcă am renăscut! Îmi era aşa de cald!
- Nu-i aşa? Chiar se simte bine această apă rece pe obraji! se auzise o voce de bărbat.
Fata tresării şi când îşi întoarse privirea spre locul de unde se auzise voce, a fost uimită să descopere un tânăr soldat frumos, care îi cucerii inima pe loc. Se linişti când îl auzi pe acesta spunând:
- Te-am speriat? Iartă-mă... şi în clipa următoare, soldatul făcu o plecăciune umilă în faţa ei.
Fata se îmbujoră, iar când văzuse gestul soldatului, se simţii dintr-o dată intimidată, făcând-o să murmure:
- Nu, nu este nimic!
- Ce mă bucur! Am crezut că te-am speriat şi dacă ar fi fost aşa... Nu ştiu ce aş fi putut face ca să te ajut să îţi revii! spuse tânărul uşurat.
- Stai liniştit că nu mă sperie aşa uşor ceva! de această dată fata spuse toate acestea cu o voce fermă, dar plină de bucurie, căci acum ştia că nu are de ce să îi fie frică...
- De unde eşti?
- Locuiesc în sat! Şi bănuiesc că tu faci parte din regimentul de la marginea satului...
- Aşa este! Cum de ai ghicit?
- Păi te trădează uniforma! şi fata începu să râdă
Soldatul a fost fascinat de intuiţia ei şi văzând-o cu câtă poftă râde, începu şi el să râdă. Era cu adevărat fericit că putea să vorbească cu ea atât de normal. Până în acea clipă nici un sătean nu a îndrăznit să poarte vreo discuţie cu el sau cu vreun alt camarad. Nu era sigur, dar cel puţin asta credea el, căci nu auzise pe nimeni să spună ceva despre acest lucru.
Au mai povestit multe în acea zi şi când întunericul se lăsă, fata îşi aminti că trebuie să ajungă cât mai repede acasă, căci altfel are să fie pedepsită. Îşi luă rămas bun de la tânăr şi se grăbi spre casă, era convinsă că nu are să îl mai zărească vreodată. Dar a fost uimită să îl întâlnească, la gura izvorului, de fiecare dată când mergea să aducă apă.
Timpul trecea repede în compania lui, iar într-o seară, zăbovi mai mult decât trebuia, căci discuţiile cu el o făcea să uite noţiunea timpului. Ajunse destul de târziu acasă şi mama ei era supărată că aceasta întârziase atât de mult. Fata a fost certată şi pedepsită, dar îşi acceptă cu drag soarta, pentru că acum fiind închisă în camera ei, aceasta putea să se gândească la el. Putea să privească prin visul ei, acei ochii plini de viaţă şi culoare, acele buze trandafirii care parcă îi spuneau să nu plângă căci încurând are să se întâlnească. Apoi privirea ei urcă spre părul lui negru care strălucea în amurgul serii, iar razele soarelui jucându-se în el, îţi dădeau senzaţia că întregul său chip strălucea...
Brusc a fost trezită de mama ei care o striga:
- Nu mă auzi fato? Vino aici! Acum dă-mi un fir din părul tău ca să îmi iasă vraja...! Hai mişcă-te!
- Dar mamă...
- Nici un dar! Dă-mi ce ţi-am zis!
- Bine mamă! spuse fata resemnată şi îi dădu un fir din părul său.
Era tristă să îşi vadă mama în acest fel, dar nu avea ce să facă, căci ştia că aceasta este o mare vrăjitoare şi mereu a avut nevoie de părul ei pentru a crea diverse poţiuni. Oricum nu se mai gândi la ea mult pentru că gândul ei se îndreptă la soldatul ei. Spera să îl vadă cât mai repede şi vroia să îi spună ceva. Iar dacă el avea să fie de acord, atunci putea însfârşit să plece de acasă şi să uite de trecutul greu pe care îl dusese până în clipa în care îl cunoscuse pe el. Ştiuse mereu că dragostea era singura salvare a ei. Era singurul lucru care putea să o scoată din acel întuneric în care crescuse, era convinsă că iubirea o va salva.
Apa din ulcică era pe terminate şi mama ei o trimise din nou după apă, iar fata se gândea că acum era şansa ei ca să se confeseze tânărului pe care îl iubea. Ajunsă la izvor, îl văzu pe acesta cum o aştepta şi plină de fericire se repezi spre el... Răsuflând greoi, îşi drese vocea şi vru să spună ceva, dar a fost întreruptă de el, care spuse:
- Te iubesc atât de mult! Nu pot să mai trăiesc nici măcar o clipă fără tine! Ai vrea să îmi fi soţie?
La auzul acestor vorbe, fata se înroşi la faţă şi nu ştia ce să răspundă pentru că ceea ce spusese el, era şi ceea ce îşi dorea ea. Simţea cum bucuria o cuprindea şi părea că stelele dansau pe cer pentru fericirea ei. Nu putea să spună nimic, dar dădu din cap în semn că acceptă această propunere şi fără să mai spună nimic plecă spre casă.
Ajunsă acasă îşi făcu toate treburile şi abia aştepta ca să vină a doua zi, în special seara, când va putea să îşi revadă iubitul. Cum începu amurgul să se lase, fata luă ulcica şi plecă spre rău unde era aşteptată de soldat.
Iubirea lor devenea tot mai mare şi când ultima frunză din copaci căzu, fata primi o veste rea de la el. Acesta o anunţase că încurând regimentul său are să se întoarcă în garnizoană, căci nu vor putea să mai campeze mult în apropierea satului. Fata realiză repede că dacă iarna ar veni, soldaţi vor îngheţa de frig în acele corturi improvizate de la marginea satului. Doar gândul acesta o făcea să nu mai gândească limpede şi cum nu ştia ce să mai facă, îl rugă ca acesta să îşi petreacă noapte cu ea.
Tânărul soldat a fost de acord şi înainte să se despartă , ia spus fetei pe unde are să plece regimentul său spre casă şi că dacă ea se va hotărî, ar putea să vină cu el. Fata îi răspunse că are să se gândească şi se îndreptă grăbită spre casă, sperând ca mama ei să doarmă sau să fie plecată.
Intră încet în antreu, apoi tiptil se îndreptă spre camera ei şi închise uşa în urma ei, era fericită că nu o descoperise mama sa când ajunsese acasă. Se simţea obosită şi se întinse în pat, iar la scurt timp adormi. A fost trezită de mama ei, care vroia din nou un fir din părul ei şi ca să o lase în pace, fata îi dădu fără să zică nimic. După ce făcu acest gest, închise uşa camerei şi se aruncă din nou în pat, iar gândul începu să îi zboare la toate cele petrecute în acea noapte. Se simţea puţin ruşinată, dar fericirea pe care a trăit-o în acele clipe o făcu să nu regrete nimic.
Venise seara şi ea îşi luă ulcica şi se îndreptă spre apă, dar când ajunse, realiză că scumpul ei soţ nu se afla acolo. Aşa că se îndreptă spre drumul de care el îi spusese şi începu să alerge cu disperare, sperând totuşi că are să îl ajungă din urmă. Fugea şi nu vroia să se oprească tocmai acum, căci în zare se vedea regimentul care se retrăsese de la marginea satului.
Faţă parcă prinsese şi mai multă forţă şi parcă nici nu se simţea obosită, îşi spuse aproape am ajuns, dar în acea clipă picioarele i se îngreunară şi nu vroiau să se mai urnească. Când privi în jos, se cutremură, îşi vedea trupul cum începea să se pietrifice. Realiză pe dată că era prea târziu pentru ea, căci ştia bine de ce era mama ei în stare. Aşa că inspiră adânc şi cu ultimele forţe strigă:
- Te voi iubi mereu şi te voi aştepta aici! Şi poate într-o zi acest crud blestem are să se rupă, iar atunci noi vom fi din nou împreună pentru o .... fata nu mai apucă să spună nimic, căci pietrificarea ajunsese deasupra buzelor sale...
- Promit că am să mă întorc draga mea! Am să caut în lume un vraci care are să rupă acest blestem! Aşteaptă-mă până...
Dar ea nu mai putea să îl audă căci şi urechile se pietrificaseră, ochii abia mai puteau să îl privească, iar la scurt timp, un val de ceaţă se aşeză peste privirea ei şi întunericul se lăsă... Avea să rămână pentru o eternitate aşa sau cândva îl va putea revedea, nici ea nu ştia. Dar ştia că atunci când cineva era pietrificat şi sufletul lui era captiv acolo, neputând să călătorească în cealaltă lume, până când piatra nu se va fărâmiţa sau atunci când blestemul se va rupe...
La scurt timp, mama fetei ajunsese lângă stâncă de piatră ce cândva a fost fata ei şi zise plină de răutate:
- Aşa îţi trebuie! Doar ţi-am spus că nu ai voie să te îndrăgosteşti şi nici să te căsătoreşti! Vezi? De ce nu m-ai ascultat? Acum ai să zaci aici pentru totdeauna! zicând acestea se îndepărtă de stâncă şi îşi propuse să nu mai treacă niciodată pe acolo, iar ceea ce îşi propuse, asta şi făcuse.
Ani la rând faţă a aşteptat să fie eliberată, dar aşteptarea ei era în zadar, căci iubitul ei nu a reuşit să găsească nici măcar un vraci care să aibă puterea de a o readuce la normal. Cu toate că nu vroia să se dea bătut, tânărul a fost ajuns de timp şi îmbătrâni. Vroia să îi mai privească măcar faţă odată, dar nu a reuşit. Spera totuşi că va putea să o găsească în ceruri când va muri, iar cu aceste gânduri şi dădu ultima suflare la picioarele iubitei sale care îl aşteptase pietrificată...
Soldatul ajuns în Rai, îşi căută iubită în toate colţurile lui, dar totul în zadar era, nu exista nici o urmă că ea se afla acolo. Apoi într-o zi se întâlni cu Mama Natură şi după ce îi povestii tot regretul său, acesteia i se înmuie sufletul şi nu vroia doar să stea pe margine şi să privească această nedreptate. Aşa că Mama Natură, supărată, se dezlănţui şi cu greutate reuşi să sfărâme stânca fetei, eliberându-i sufletul care era plin de lumină şi fericire se înălţă spre cer. Iar înainte să dispară printre nori, fata îşi aruncă privirea înspre pământ şi văzând-o pe Mama Natură îi mulţumi cu lacrimi în ochi pentru că a eliberat-o.
De atunci au trecut mai bine de 35 de ani şi încă cei doi se privesc unul pe altul şi încercă să îşi aline dorul imens pe care l-au simţit sute de ani. Privesc din Rai înspre pământ plini de indulgenţă, căci ştiu acum că acea fericire a fost efemeră, dar ceea ce simt acum este ceva etern şi vor putea să fie împreună pentru vecie...
Această poveste a luat naştere după legenda stâncii Fata Cătanei care s-a prăbuşit datorită alunecărilor de teren acum vreo 40 de ani. Legenda spunea că o fată a unei femei rele se îndrăgostise de un soldat, dar mama ei a fost împotriva acestei iubiri pentru că nu îşi dăduse acordul. Astfel mama şi-a blestemat fata să se transforme în stană de piatră.
Dacă ţi-a plăcut această poveste, te rog să nu uiţi să o împărtăşeşti şi
cu alte persoane...
De asemenea m-ar ajuta mult să îţi cunosc părerea...
Îmi poţi trimite oricând un mail sau un comentariu cu părerile şi
sugestiile tale!
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.