Se spune că acum mult timp existau fel de fel de animale, dar printre ele trăia şi omul care era mai egoist din fire şi nu dorea să îşi împartă cunoştinţele cu celelalte animale. Ba şi mai mult, el profită de bunătatea lor şi luă fără să întrebe măcar, tot ce îşi dorea. Iar când nu lua, el strica tot, fără să îi pese dacă animalele îşi vor pierde casa sau dacă acestea vor avea ce să mănânce. Ajunseseră la limită şi nu mai puteau să suporte toate aceste lucruri şi animalelor, chiar începuse să li se facă frică când omul era prin zonă...
Într-o zi, toate fiinţele de pe pământ s-au hotărât să ţină o întâlnire secretă, unde omul să nu fie invitat. Astfel că în taină, toate animalele s-au sfătuit şi au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi ca omul să fie izolat de celelalte animale. Şi nu doar atât, dar să nu mai împartă nimic cu el şi nici să nu mai vorbească sau să îi mai dea sfaturi ca să nu mai fie atât de egoist. Şi dacă are să se îndrepte, abia atunci va mai primi ajutor de la ele.
Omul nu ştia nimic despre aceste lucruri şi cum avea nevoie de legume proaspete, se duse la iepuraş să îi ceară câteva, dar acesta când îl văzuse o luă la fugă. Supărat omul îşi zise că şi aşa se săturase de morcovi şi cartofi, iar varza nu îi cădea prea bine la stomac. Se gândi că cel mai bine, acum ar mânca altceva şi cu acest gând se duse la lup ca să îi ceară puţin din merindele lui. Dar când se apropie mai mult de lup, omul simţii un fior rece pe spate şi auzi un mârâit care îi făcea inima să îi tresalte de frică. Cu această frică făcu câţiva paşi înapoi şi o luă la fugă prin pădure, până când căzu la pământ, răpus de oboseală şi foame. Se gândea că va muri acolo, când privi înspre cer, văzu un stup de albine şi bucuros se ridică de jos, împăcat cu gândul că o să mănânce ceva dulce. Apucă ramura copacului, rupse o crenguţă şi începu să scoată din stup miere, mâncând plin de fericire. Dar această bucurie se risipi repede, căci roiul de albine se întoarseră acasă şi când văzură omul cum le distruge casa, ele se supărară atât de tare încât începură să îl înţepe.
Omul începu să fugă şi a tot fugit până când albinele l-au lăsat în pace, iar el acum nu doar că era obosit şi flămând, dar era şi rănit. Era gata să renunţe gând văzu o tufă frumoasă, încărcată cu zmeură coaptă, numai bună de mâncat şi se repezi să culeagă. Dar nici nu apucă să strângă două, trei fructe că iată ursul începu să strige morrr şi omul o luă la fugă iar speriat, căci ştia ce însemna acel cuvânt. A tot fugit şi a tot fugit, până dădu de o pajişte şi căzu pe iarbă, încercând să îşi tragă sufletul.
După ce se odihni puţin, se ridică în picioare şi o văzu pe bună văcuţă care mereu îi dădea lapte ca să îşi potolească foamea şi setea. Se gândi că poate aceasta are să îi dea puţin din laptele ei şi începu cu încredere să păşească înspre ea. Era sigur că nu are cum să îl refuge, căci ea mereu era miloasă cu el, dar se miră când auzi un muuu lung, care la început îl sperie, dar totuşi simţea în el puţină milă. Astfel îşi făcu curaj şi începu să îi spună că dacă îi va dă lapte, el are să aibă grijă de ea la iarnă şi are să îi strângă cele necesare guri până când va da din nou iarbă pe câmp. Văcuţa nu spuse nimic decât un muuu de această dată mai scurt, dar plin de bucurie şi începu să îi dea laptele ei. Omul era fericit şi acum se simţea sătul, aşa că se întoarse acasă şi se puse în pat să doarmă pentru că se simţea prea obosit ca să mai facă ceva în acea zi.
Venise seara şi dintr-o dată se auzi un muuu lung la uşa casei, omul se miră, ştia că nu aştepta pe nimeni acasă şi cu greutate se ridică în capul oaselor, apoi s-a dus să vadă despre ce este vorba. În pragul casei era văcuţa care mugea, parcă îl certă pe om, acesta a încercat să o îndepărteze de pe pământul său. Dar văcuţa striga mai tare, atunci omul îşi aduse aminte de învoiala lor şi ia spus acesteia că are să îi facă şi ei o casă în care să stea, apoi se întoarse în casă şi se puse la somn, fără să se mai gândească la nimic.
A doua zi când se trezi, observă că văcuţa nu mai era acolo şi se gândi că aceasta a renunţat la promisiunea pe care i-o făcuse el. Era încântat, omul, la gândul acesta şi îşi spuse că este timpul să meargă pe la vecini după mâncare. Dar nu primise nimic şi chiar se purtaseră mult mai rău cu el faţă de ziua trecută. Era din nou flămând când se hotărî să meargă din nou la văcuţă să îi ceară lapte, dar şi aceasta îl refuză şi chiar îl împunse puţin cu coarnele ca să se înveţe minte.
Se lăsase seara şi omul nu mai putea de foame, plin de dezamăgire se îndreptă spre casă şi pe malul unui lac văzu un cuib cu ouă, se îndreptă spre ele şi realiză că erau multe găini în zonă. Acestea când îl văzuse au început să cotcodăcească şi şi-au protejat ouăle. Omul nu mai ştia ce să facă şi până la urmă încercă să facă o învoială cu ele, acestea acceptară şi se îndepărtă de ouă, lăsându-l să ia câte vroia.
Fericit ajunse acasă şi mare ia fost mirarea când văzu pe pământul său văcuţa şi găinile cum îl aşteptau să apară. El intră în casă şi după ce mânca, ieşi afară şi făcu din nou un legământ cu animalele. Le promise că mâine are să le pregătească casele unde să locuiască, dar şi ele va trebui să îi dea câte ceva, dacă vor să locuiască în ele. Apoi se întoarse în casă şi se băgă la somn, iar când dimineaţă veni, omul se ţinuse de cuvânt şi începu să construiască un grajd frumos pentru văcuţă. Aceasta când îşi văzu căsuţa se simţi fericită şi intră în ea, plină de bucurie îşi propuse să îi dea omului lapte ori de câte ori va avea nevoie.
Tot în acea zi, omul construi şi un coteţ frumos pentru păsări, iar găinile erau fericite şi ele la vederea lui. Au intrat în el şi nu după mult timp au început să facă cele mai frumoase ouă pe care omul le văzuse vreodată.
Acum avea lapte şi ouă la discreţie, omul şi putea să îşi potolească foamea cu acestea, dar se sătura repede de gustul lor şi vroia mai mult. Aşa că pe furiş începu să îl observe pe iepuraş cum cultiva legume. După ce învaţă acea tehnică secretă, omul a început să îşi facă propria lui grădină de legume, nu îi mai trebuia nimic şi era fericit acum. Descoperise cum să producă nutreţul pentru animalele din gospodărie.
Venise iarna şi omul simţea cum îi îngheţau mâinile şi picioarele, aşa că îşi făcu mănuşi şi papuci, împletind fire de iarbă uscată. Acest meşteşug îl învăţase pe ascuns privind un păianjen care îşi construia casa. La un moment dat, a început să ningă şi după acea s-a stârnit un vânt puternic pe care îl simţea până la oase. Degeaba îşi făcuse haine din acele fire de iarbă, parcă nici nu le purta şi cu greu reuşea să dea de mâncare la animale.
Într-o noapte, viscolul se înteţi şi din depărtări se auzeau urletele lupului, iar în apropiere câteva behăituri. Speriat, omul întredeschise uşa casei ca să vadă ce se întâmplă, dar vântul suflă o dată şi uşa se trânti de perete, iar în casă intră în grabă, trei oi şi un câine. Omului îi era prea frig ca să se mai lupte cu ele şi să le scoată afară. Aşa că cu greutate, împinse uşa, reuşind să o închidă, tremura de frig şi văzând oile că s-au aşezat comod pe jos şi s-au culcat una în alta, s-a dus şi el şi s-a băgat printre ele. A adormit repede, acum se simţea bine, îi era cald şi dimineaţa când s-a trezit, a început să îşi facă treaba, să dea animalelor de mâncare. Apoi s-a gândit că i-ar prinde bine şi lui astfel de haine precum cele ale oilor. Dintr-o dată îi venise o idee, că poate va reuşi cumva să îşi facă haine din lâna lor şi după ce tunse oile, toarse lâna şi apoi îşi croşetă un pulover de toată frumuseţea, care îi ţinea de cald. A dus oile apoi în grajd, lângă văcuţă şi astfel le acceptă în gospodăria lui, dar şi câinele făcea parte acum din curte pentru că acesta a reuşit să îl alunge pe lup departe de casă. Din când în când omul mai punea mâncare afară, căci ştia că în podul casei sale se afla o pisicuţă care îl ajuta cum ştia ea mai bine.
Cu trecerea timpului omul şi-a făcut gospodăria tot mai mare şi mai frumoasă. Chiar dacă animalele nu mai vorbesc cu el şi nici nu îi mai oferă nimic fără puţin efort, omul este fericit. De curând în curtea lui s-a alăturat calul, măgarul, raţele, gâştele şi chiar şi iepuraşul... Iar alte animale se gândesc să îi mai dea o şansă sau să îl încerce să vadă dacă a devenit mai bun. Şi poate într-o zi, omul o să fie iertat, poate i se va uita cele greşite şi poate, atunci animalele vor vorbi din nou cu el...
Într-o zi, toate fiinţele de pe pământ s-au hotărât să ţină o întâlnire secretă, unde omul să nu fie invitat. Astfel că în taină, toate animalele s-au sfătuit şi au ajuns la concluzia că cel mai bine ar fi ca omul să fie izolat de celelalte animale. Şi nu doar atât, dar să nu mai împartă nimic cu el şi nici să nu mai vorbească sau să îi mai dea sfaturi ca să nu mai fie atât de egoist. Şi dacă are să se îndrepte, abia atunci va mai primi ajutor de la ele.
Omul nu ştia nimic despre aceste lucruri şi cum avea nevoie de legume proaspete, se duse la iepuraş să îi ceară câteva, dar acesta când îl văzuse o luă la fugă. Supărat omul îşi zise că şi aşa se săturase de morcovi şi cartofi, iar varza nu îi cădea prea bine la stomac. Se gândi că cel mai bine, acum ar mânca altceva şi cu acest gând se duse la lup ca să îi ceară puţin din merindele lui. Dar când se apropie mai mult de lup, omul simţii un fior rece pe spate şi auzi un mârâit care îi făcea inima să îi tresalte de frică. Cu această frică făcu câţiva paşi înapoi şi o luă la fugă prin pădure, până când căzu la pământ, răpus de oboseală şi foame. Se gândea că va muri acolo, când privi înspre cer, văzu un stup de albine şi bucuros se ridică de jos, împăcat cu gândul că o să mănânce ceva dulce. Apucă ramura copacului, rupse o crenguţă şi începu să scoată din stup miere, mâncând plin de fericire. Dar această bucurie se risipi repede, căci roiul de albine se întoarseră acasă şi când văzură omul cum le distruge casa, ele se supărară atât de tare încât începură să îl înţepe.
Omul începu să fugă şi a tot fugit până când albinele l-au lăsat în pace, iar el acum nu doar că era obosit şi flămând, dar era şi rănit. Era gata să renunţe gând văzu o tufă frumoasă, încărcată cu zmeură coaptă, numai bună de mâncat şi se repezi să culeagă. Dar nici nu apucă să strângă două, trei fructe că iată ursul începu să strige morrr şi omul o luă la fugă iar speriat, căci ştia ce însemna acel cuvânt. A tot fugit şi a tot fugit, până dădu de o pajişte şi căzu pe iarbă, încercând să îşi tragă sufletul.
După ce se odihni puţin, se ridică în picioare şi o văzu pe bună văcuţă care mereu îi dădea lapte ca să îşi potolească foamea şi setea. Se gândi că poate aceasta are să îi dea puţin din laptele ei şi începu cu încredere să păşească înspre ea. Era sigur că nu are cum să îl refuge, căci ea mereu era miloasă cu el, dar se miră când auzi un muuu lung, care la început îl sperie, dar totuşi simţea în el puţină milă. Astfel îşi făcu curaj şi începu să îi spună că dacă îi va dă lapte, el are să aibă grijă de ea la iarnă şi are să îi strângă cele necesare guri până când va da din nou iarbă pe câmp. Văcuţa nu spuse nimic decât un muuu de această dată mai scurt, dar plin de bucurie şi începu să îi dea laptele ei. Omul era fericit şi acum se simţea sătul, aşa că se întoarse acasă şi se puse în pat să doarmă pentru că se simţea prea obosit ca să mai facă ceva în acea zi.
Venise seara şi dintr-o dată se auzi un muuu lung la uşa casei, omul se miră, ştia că nu aştepta pe nimeni acasă şi cu greutate se ridică în capul oaselor, apoi s-a dus să vadă despre ce este vorba. În pragul casei era văcuţa care mugea, parcă îl certă pe om, acesta a încercat să o îndepărteze de pe pământul său. Dar văcuţa striga mai tare, atunci omul îşi aduse aminte de învoiala lor şi ia spus acesteia că are să îi facă şi ei o casă în care să stea, apoi se întoarse în casă şi se puse la somn, fără să se mai gândească la nimic.
A doua zi când se trezi, observă că văcuţa nu mai era acolo şi se gândi că aceasta a renunţat la promisiunea pe care i-o făcuse el. Era încântat, omul, la gândul acesta şi îşi spuse că este timpul să meargă pe la vecini după mâncare. Dar nu primise nimic şi chiar se purtaseră mult mai rău cu el faţă de ziua trecută. Era din nou flămând când se hotărî să meargă din nou la văcuţă să îi ceară lapte, dar şi aceasta îl refuză şi chiar îl împunse puţin cu coarnele ca să se înveţe minte.
Se lăsase seara şi omul nu mai putea de foame, plin de dezamăgire se îndreptă spre casă şi pe malul unui lac văzu un cuib cu ouă, se îndreptă spre ele şi realiză că erau multe găini în zonă. Acestea când îl văzuse au început să cotcodăcească şi şi-au protejat ouăle. Omul nu mai ştia ce să facă şi până la urmă încercă să facă o învoială cu ele, acestea acceptară şi se îndepărtă de ouă, lăsându-l să ia câte vroia.
Fericit ajunse acasă şi mare ia fost mirarea când văzu pe pământul său văcuţa şi găinile cum îl aşteptau să apară. El intră în casă şi după ce mânca, ieşi afară şi făcu din nou un legământ cu animalele. Le promise că mâine are să le pregătească casele unde să locuiască, dar şi ele va trebui să îi dea câte ceva, dacă vor să locuiască în ele. Apoi se întoarse în casă şi se băgă la somn, iar când dimineaţă veni, omul se ţinuse de cuvânt şi începu să construiască un grajd frumos pentru văcuţă. Aceasta când îşi văzu căsuţa se simţi fericită şi intră în ea, plină de bucurie îşi propuse să îi dea omului lapte ori de câte ori va avea nevoie.
Tot în acea zi, omul construi şi un coteţ frumos pentru păsări, iar găinile erau fericite şi ele la vederea lui. Au intrat în el şi nu după mult timp au început să facă cele mai frumoase ouă pe care omul le văzuse vreodată.
Acum avea lapte şi ouă la discreţie, omul şi putea să îşi potolească foamea cu acestea, dar se sătura repede de gustul lor şi vroia mai mult. Aşa că pe furiş începu să îl observe pe iepuraş cum cultiva legume. După ce învaţă acea tehnică secretă, omul a început să îşi facă propria lui grădină de legume, nu îi mai trebuia nimic şi era fericit acum. Descoperise cum să producă nutreţul pentru animalele din gospodărie.
Venise iarna şi omul simţea cum îi îngheţau mâinile şi picioarele, aşa că îşi făcu mănuşi şi papuci, împletind fire de iarbă uscată. Acest meşteşug îl învăţase pe ascuns privind un păianjen care îşi construia casa. La un moment dat, a început să ningă şi după acea s-a stârnit un vânt puternic pe care îl simţea până la oase. Degeaba îşi făcuse haine din acele fire de iarbă, parcă nici nu le purta şi cu greu reuşea să dea de mâncare la animale.
Într-o noapte, viscolul se înteţi şi din depărtări se auzeau urletele lupului, iar în apropiere câteva behăituri. Speriat, omul întredeschise uşa casei ca să vadă ce se întâmplă, dar vântul suflă o dată şi uşa se trânti de perete, iar în casă intră în grabă, trei oi şi un câine. Omului îi era prea frig ca să se mai lupte cu ele şi să le scoată afară. Aşa că cu greutate, împinse uşa, reuşind să o închidă, tremura de frig şi văzând oile că s-au aşezat comod pe jos şi s-au culcat una în alta, s-a dus şi el şi s-a băgat printre ele. A adormit repede, acum se simţea bine, îi era cald şi dimineaţa când s-a trezit, a început să îşi facă treaba, să dea animalelor de mâncare. Apoi s-a gândit că i-ar prinde bine şi lui astfel de haine precum cele ale oilor. Dintr-o dată îi venise o idee, că poate va reuşi cumva să îşi facă haine din lâna lor şi după ce tunse oile, toarse lâna şi apoi îşi croşetă un pulover de toată frumuseţea, care îi ţinea de cald. A dus oile apoi în grajd, lângă văcuţă şi astfel le acceptă în gospodăria lui, dar şi câinele făcea parte acum din curte pentru că acesta a reuşit să îl alunge pe lup departe de casă. Din când în când omul mai punea mâncare afară, căci ştia că în podul casei sale se afla o pisicuţă care îl ajuta cum ştia ea mai bine.
Cu trecerea timpului omul şi-a făcut gospodăria tot mai mare şi mai frumoasă. Chiar dacă animalele nu mai vorbesc cu el şi nici nu îi mai oferă nimic fără puţin efort, omul este fericit. De curând în curtea lui s-a alăturat calul, măgarul, raţele, gâştele şi chiar şi iepuraşul... Iar alte animale se gândesc să îi mai dea o şansă sau să îl încerce să vadă dacă a devenit mai bun. Şi poate într-o zi, omul o să fie iertat, poate i se va uita cele greşite şi poate, atunci animalele vor vorbi din nou cu el...
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.