Ajunsă în laboratorul de cercetare, Alexandra, căzu la pământ, dându-se învinsă, realizând că întreaga ei muncă nu mai există. Toate lucrurile din încăpere erau răvăşite sau distruse. Chiar şi calculatorul era distrus, iar registrul dispăruse. Neputinţa pe care o resimţea în acele clipe, o făcea pe Alexandra să cadă în disperare. Îşi făcuse loc în patul din laborator şi se întinse, încercând să adoarmă. Sperând că poate astfel se va mai linişti.
Trecuse câteva zile decand revenise în laborator şi încă îi era frică să se apuce de treabă. Acum nu mai avea de ce să stea în această încăpere, dar nu vroia totuşi să renunţe. Alexandra scutură din cap pentru a-şi alunga toate gândurile şi începu în cele din urmă să strângă fiecare hârtiuţă împrăştiată. Încercă să le pună la locul lor, să de ordoneze, astfel încât, poate, are să mai salveze ceva din toată munca. Dar zile treceau şi cu cât aranja acele hârtii, cu atât realiza că nu era nimic care să o ajute.
Îi luase mai bine de o lună până când aşezase toate lucrurile în laborator şi ordonase toate dosarele. Nu mai avea nimic de făcut în acea încăpere şi cu frică se apropie de camera frigorifică, unde îşi ţinea mostrele de ADN. Deschise uşa şi păşi înăuntru. Ceea ce descoperise în interior, o făcu pe Alexandra să plângă. Ieşi tremurând, închizând uşa în urma ei şi se îndreptă spre pat, aruncându-se în el pentru a se calma. Nu îi venea să creadă că intruşi nu au pătruns şi în acea cameră. Iar pentru ea a fost un şoc prea mare, căci în tot acest timp, a crezut că nu mai rămăsese nimic. Dar exista un strop de speranţă. Acum putea să îşi reia cercetările, mai există speranţă pentru omenire.
După ce îşi reveni, începuse din nou să reieie cercetările. Încercă cu disperare să îşi amintească acea formulă, nu vroia să folosească ultima rămăşiţă de ADN viu. Ştia că dacă ar face acest lucru şi ar descoperi acea formulă din nou, totul ar fi în zadar. Pentru că nu ar mai avea cum să folosească acel ADN ca să ajusteze fertilizarea. Nu ar mai fi avut rost să mai cerceteze. Se hotărî să nu renunţe şi nici să folosească acea mostra. În schimb, îşi reluă cercetările prin alte surse, în acelaşi timp spera că poate îşi va aminti acea formulă.
Într-una din zile, când Alexandra adormise în faţa biroului, intră în laborator Ştefan şi o acoperi cu pătura ce se găsea pe pat. Apoi se uită prin laborator, căci încerca să îşi amintească ce se întâmplase. Cu greu începuse să îi vină în minte imagini, vagi cu acei oameni ciudaţi, care răscoleau prin încăpere, îşi aminti cum unul din ei, folosind o bară metalică, începuse să spargă calculatorul şi cum un altul luă registrul în care era toată munca lor. Cum au încercat să intre în camera frigoriferă, dar au fost împiedicaţi de alarmă pe care el o pornise cu atâta greutate, căci se târâse până la biroul Alexandriei şi abia apăsare pe buton. Când îl observă unul dintre acei oameni şi îl lovi cu putere în cap cu bâta metalică. Apoi totul în jurul său se înnegri, dar auzise un glas care spunea să trebuie să plece pentru că va apărea poliţia. Iar în următoarea clipă îşi pierduse simţurile complet, dar totuşi era fericit că reuşise să prevină distrugerea camerei unde se aflau mostrele de ADN.
O privea pe şefa lui cum doarme şi instinctiv, mâna sa, se îndreptă spre capul acesteia, mângâind-o încet, exact cu făcea în trecut. Realiză că încă o mai iubeşte şi încă vrea să o protejeze. Se sperie când o văzu pe aceasta că se uita cu ochii miraţi la el şi cum începu să îi zâmbească zicându-i prin telepatie:
- Bună dimineaţa Ştefan! Mă bucur că ai venit să mă vizitezi! Cum te mai simţi? Iartă-mă că nu am venit să te văd! Dar am fost prinsă cu treabă şi în plus din cauza mea, tu ai... el în acea clipă îşi duse un deget la buze, făcându-i semn să tacă.
Ea rămăsese uimită şi încetă să mai zică ceva, apoi îl văzu cum expiră adânc şi începuse să îi vorbească, dar nu telepatic ci normal, cu corzile lui vocale, atunci realiză pentru prima oară, ce voce frumoasă şi melodioasă avea Ştefan, nu se putea concentra pe ce spunea el, dar scutură din cap şi încercă să fie cât mai atentă, astfel că prinse o parte din ceea ce spunea:
- ... totuşi am reuşit să salvez mostrele şi nu doar pe ele! Bine că nu ai spălat halatul meu! Uite vezi? şi întinse o hârtiuţă, mototolită şi pătată de sânge spre ea.
- Ăsta este...E... Mulţumesc! şi sări de gâtul lui, dându-i un sărut pe obraz pentru că acolo se afla toată munca lor, formula pe care a încercat să şi-o amintească.
El se îmbujoră la faţă, nu se aşteptase la o astfel de reacţie din partea ei... Observă că ea nu a mai folosit telepatia ci a vorbit. Şi îşi aminti că aşa făcea ea mereu, când era foarte fericită, când emoţiile ei erau mari, parcă vroia ca întreaga lume să ştie acest lucru şi vorbea ori cânta cu acel glas minunat care l-a fermecat dintotdeauna.
- Ştefane! Ştefane!? o auzi cum îl tot strigă, probabil îl observase distant...
- Da? Ce este? spuse el
- De azi înainte voi vorbi şi eu şi nu îmi voi mai folosi telepatia! Ştiu că tu nu o mai poţi folosi şi vreau să fim din nou o echipă!
- Serios? Mulţumesc! îi prinse mâinile şi i le săruta.
Ea se ruşină şi se întoarse cu spatele la el, spunându-i că merge să aducă mostra să cerceteze. În acea clipă, el şi-a dat seama că sentimentele lui au ajuns la ea şi era încântat. Era fericit când o vedea cât de fericită era şi se pregăti de lucru. Încă nu îi venea să creadă că ea vrea să mai continue cercetările alături de el, că încă poate să fie asistentul ei...
Exact cum sperase Alexandra, după trei zile de cercetare, reuşise să creeze şi să fertilizeze cu ADN viu, ovulul colectat acum mult timp, mai trebuia să găsească pe cineva care să accepte să fie investigată şi cercetată pe toată perioada sarcinii.
- Dar în cine putem să avem încredere? Cine va putea să ducă o astfel de sarcină? Cum vom putea să ţinem ascunsă acea persoană? se tot întreba cu voce tare Alexandra.
Şi Ştefan se tot gândea la aceste întrebări. Ştia că sunt riscuri mari ca să se întâmple din nou să le fie furată munca. Mai ales că nu ştiau cine le-a distrus laboratorul. Atunci un gând îi trecu prin minte şi se hotărî să îi spună şi şefei lui:
- Dacă voi fi eu cel care va da naştere copilului?
Auzind acestea Alexandra începuse să râdă, dar dintr-o dată deveni serioasă şi spuse:
- Ştefane, ai dreptate! O să meargă!
- Ce anume? de această dată el era cel uimit.
- Am să devin eu mamă şi tu ai să mă ajuţi!
- Cum mm? nu se gândise niciodată la această posibilitate şi a fost luat prin surprindere dorinţa ei...
- Este simplu! Tu ai studiat alături de mine toate etapele fecundări în vitro şi evoluţia fătului! În plus avem doar o şansă să meargă! Doar o şansă să îmi repar ADN-ul! Şi doar o şansă să rămân însărcinată! Te rog, Ştefane, gândeşte-te! Eu sunt femeie! Noi avem nevoie de o...
- Bine! o întrerupse el, dându-şi acordul...
- Cat mă bucur! Va trebui să facem toate pregătirile!
- Da! Şi mai ales că nu va trebui să afle nimeni despre ceea ce vrem să facem! Va trebui să găsesc un loc unde să te ascund nouă luni de zile şi unde să poţi să naşti!
- Dar ...
- Nu trebuie să te preocupe pe tine astfel de lucruri! Tu va trebui să te ocupi de fecundare ca să fie un succes!
- Dar...
- Gata! Aşa rămâne şi nu vreau să mă contrazici! Tu eşti mama şi eu tatăl! zicând acestea începuse să râdă, astfel că Alexandra nu a mai zis nimic şi a fost de acord cu el.
Ea s-a apucat de cercetare şi şi-a luat gândul de la ce dorea să facă Ştefan. Avea încredere în el, ştia că poate să conteze pe el. Iar după câteva încercări, reuşise să creeze un ser ce spera să îi repare ADN-ul. Şi-l injectă, iar după câteva zile începuse să se simtă greoaie şi chiar se simţea mai feminină. Îşi luă o probă din al său ADN şi spre surprinderea ei, acesta se modificase, arătând ca cel pe care îl cercetase. Acum rămânea doar încercarea de a rămâne însărcinată.
Îl chemă pe Ştefan la ea şi după mai bine de zece ore, acesta reuşi operaţia de plantarea a ovulului fertilizat. Tot ce mai aveau de făcut era să aştepte două săptămâni spre a vedea dacă va reuşi sau nu să se dezvolte fătul în pântecul ei. Iar în acest timp, cei doi au adunat toate rezultatele în cutii şi le-au depozitat într-un seif, unde nimeni nu avea cum să le mai fure. Apoi au făcut curăţenie în laborator şi Ştefan s-a îngrijit de tot ce trebuia pentru plecarea lor.
Astfel, trecuse repede cele două săptămâni şi Alexandra îşi făcuse un test de sarcină. Ştefan era nerăbdător şi se tot plimba prin laborator aşteptând rezultatele. Se hotărâseră să se uite împreună peste rezultate şi amândoi se îmbrăţişară când au văzut testul... Bucuria se citea pe feţele lor, au să devină părinţi! Nu au mai stat o clipă pe gânduri şi s-au urcat în maşină, plecând spre locaţia sigură pe care o pregătise în tot acest timp Ştefan.
Au mers câteva sute de kilometri până au ajuns la un spital dintr-un orăşel abandonat, ascuns în munţi şi plin de natură sălbatică crescută în jurul acelei unităţi sanitare. Acel loc părea părăsit de câţiva zeci de ani sau chiar sute de ani. Îţi dădea impresia de loc bântuit. Dar când intrase în interiorul clădiri, Alexandra se minună, totul părea atât de curat, lucind în bătaia soarelui. Mirosea a proaspăt spălat şi înaintând mai mult în interior, până la recepţie, a fost uimită să descopere că nu erau decât ei. În faţa ei se aflau câteva persoane străine. A dat să plece, dar Ştefan ai şoptit că totul este în regulă, că nu are de ce să îi fie frică. Îi mai spuse că va trebui să aibă încredere în el, măcar puţin. Alexandra păşi înainte spre acele persoane cu teamă, dar se linişti când văzuse că acestea îi întind mâna şi încep să se prezinte:
- Eu sunt tatăl lui Ştefan, am fost de profesie, doctor ginecolog! Dar în ziua de astăzi nimeni nu mai are nevoie de serviciile mele!
- Eu sunt mama lui Ştefan, am lucrat ca asistentă a tatălui său!
- Eu sunt sora mai mică a lui Ştefan şi sunt doctor cardiolog!
- Eu sunt cumnatul lui Ştefan, sunt anestezist!
Răsuflă uşurată, după ce aflase poate acestea, pentru că nu avea de ce să îi fie teamă, Ştefan s-a îngrijit pentru ea. Ştia că o să fie în siguranţă şi într-un final se prezentă şi ea. Apoi le spuse despre sarcină şi despre cum spera ei să readucă omenirea pe calea cea bună. Le mai spuse că o să aibă încredere în ei, pentru că are încredere în Ştefan.
Între timp, ascunseseră maşinile în subteran, unde se afla o parcare şi o instalară pe Alexandra într-un salon, monitorizându-i întreaga evoluţie a sarcini. Toată lumea era devotată şi preocupată pentru sănătatea ei. Iar la cea mai mică schimbare, toţi dramatizau şi se temeau pentru fătul care creştea încet. Mâncarea era aleasă cu grijă de către Ştefan şi pregătită cu toată dragostea lui. El credea că este foarte importantă o masă echilibrată pentru Alexandra. Cu toate că părinţi lui spuneau că este în regulă să aibă diverse pofte. El se gândea că poate nu ia preparat o masă destul de apla în vitamine şi proteine şi de fiecare dată exagera cu delicatesele culinare pe care le pregătea.
Alexandra începea să se obişnuiască cu viaţa din acea unitate. Îi părea rău că nimeni nu o lăsa să facă nimic. Nici măcar să îşi spele lucrurile sau să îşi prepare de mâncare. Simţea nevoia să iasă afară, să se plimbe puţin, dar nu putea. Ştia că dacă ar face acest lucru, se va afla de ea şi toată munca de a rămâne ascunsă, va fi în zadar. Aşa că se plimbă prin salon sau prin spital, iar câteodată se oprea la bibliotecă. Îşi alegea o carte şi se aşeza la o măsuţă citind şi analizând creşterea copiilor. Timpul pentru ea trecea, parcă, mult mai greu. Îşi vedea cum corpul se modifică. Simţea că ceva în burta ei se mişca. Iar acest lucru o umplea de fericire. Descoperise mai multe despre familia lui Ştefan şi despre această clinică. Aflase că această clădire, în trecut, a fost o maternitate, unde tatăl lui Ştefan a fost director şi ceilalţi membri ai familiei, lucraseră tot aici. Şi cu toate că nu au mai fost naşteri de secole, ei nu au renunţat la acest spital şi l-au ţinut deschis până când ultimul locuitor, din mică aşezare ce se afla în apropiere, şi-a părăsit casa şi s-a mutat în altă parte. Apoi şi copii lor au părăsit locurile natale, fiecare urmându-şi destinul. Doar cei doi părinţi au rămas, singuri, aici şi au sperat că într-o zi lumea va renaşte...
Fiecare zi din lunile ce au urmat, au fost minunate pentru Alexandra. Fiecare senzaţie, fiecare mişcare a copilului din ea, o făceau fericită. Dar într-o seară, se simţi dintr-o dată fără putere şi o durere o cuprinse, făcând-o să se prăbuşească la pământ. Se afla în acel moment la bibliotecă şi îi era teamă că nimeni nu a observat când a plecat. Nu ştia ce să facă, nu se putea mişca şi acum îi părea rău că nu a ascultat sfatul de a nu se îndepărtă prea mult de salonul ei. Dar acum degeaba regreta, că nu mai avea cum să întoarcă timpul înapoi. Simţi că nu mai are mult până va naşte, că intrarea în travaliul este iminentă. Nu ştia ce să facă, dar îşi aduse aminte că cel mai bine ar fi să se liniştească, să se întindă puţin. Iar după ce va reuşi să se calmeze, va încerca să se întoarcă în salon s-au să îl caute pe Ştefan...
Trecuse câteva zile decand revenise în laborator şi încă îi era frică să se apuce de treabă. Acum nu mai avea de ce să stea în această încăpere, dar nu vroia totuşi să renunţe. Alexandra scutură din cap pentru a-şi alunga toate gândurile şi începu în cele din urmă să strângă fiecare hârtiuţă împrăştiată. Încercă să le pună la locul lor, să de ordoneze, astfel încât, poate, are să mai salveze ceva din toată munca. Dar zile treceau şi cu cât aranja acele hârtii, cu atât realiza că nu era nimic care să o ajute.
Îi luase mai bine de o lună până când aşezase toate lucrurile în laborator şi ordonase toate dosarele. Nu mai avea nimic de făcut în acea încăpere şi cu frică se apropie de camera frigorifică, unde îşi ţinea mostrele de ADN. Deschise uşa şi păşi înăuntru. Ceea ce descoperise în interior, o făcu pe Alexandra să plângă. Ieşi tremurând, închizând uşa în urma ei şi se îndreptă spre pat, aruncându-se în el pentru a se calma. Nu îi venea să creadă că intruşi nu au pătruns şi în acea cameră. Iar pentru ea a fost un şoc prea mare, căci în tot acest timp, a crezut că nu mai rămăsese nimic. Dar exista un strop de speranţă. Acum putea să îşi reia cercetările, mai există speranţă pentru omenire.
După ce îşi reveni, începuse din nou să reieie cercetările. Încercă cu disperare să îşi amintească acea formulă, nu vroia să folosească ultima rămăşiţă de ADN viu. Ştia că dacă ar face acest lucru şi ar descoperi acea formulă din nou, totul ar fi în zadar. Pentru că nu ar mai avea cum să folosească acel ADN ca să ajusteze fertilizarea. Nu ar mai fi avut rost să mai cerceteze. Se hotărî să nu renunţe şi nici să folosească acea mostra. În schimb, îşi reluă cercetările prin alte surse, în acelaşi timp spera că poate îşi va aminti acea formulă.
Într-una din zile, când Alexandra adormise în faţa biroului, intră în laborator Ştefan şi o acoperi cu pătura ce se găsea pe pat. Apoi se uită prin laborator, căci încerca să îşi amintească ce se întâmplase. Cu greu începuse să îi vină în minte imagini, vagi cu acei oameni ciudaţi, care răscoleau prin încăpere, îşi aminti cum unul din ei, folosind o bară metalică, începuse să spargă calculatorul şi cum un altul luă registrul în care era toată munca lor. Cum au încercat să intre în camera frigoriferă, dar au fost împiedicaţi de alarmă pe care el o pornise cu atâta greutate, căci se târâse până la biroul Alexandriei şi abia apăsare pe buton. Când îl observă unul dintre acei oameni şi îl lovi cu putere în cap cu bâta metalică. Apoi totul în jurul său se înnegri, dar auzise un glas care spunea să trebuie să plece pentru că va apărea poliţia. Iar în următoarea clipă îşi pierduse simţurile complet, dar totuşi era fericit că reuşise să prevină distrugerea camerei unde se aflau mostrele de ADN.
O privea pe şefa lui cum doarme şi instinctiv, mâna sa, se îndreptă spre capul acesteia, mângâind-o încet, exact cu făcea în trecut. Realiză că încă o mai iubeşte şi încă vrea să o protejeze. Se sperie când o văzu pe aceasta că se uita cu ochii miraţi la el şi cum începu să îi zâmbească zicându-i prin telepatie:
- Bună dimineaţa Ştefan! Mă bucur că ai venit să mă vizitezi! Cum te mai simţi? Iartă-mă că nu am venit să te văd! Dar am fost prinsă cu treabă şi în plus din cauza mea, tu ai... el în acea clipă îşi duse un deget la buze, făcându-i semn să tacă.
Ea rămăsese uimită şi încetă să mai zică ceva, apoi îl văzu cum expiră adânc şi începuse să îi vorbească, dar nu telepatic ci normal, cu corzile lui vocale, atunci realiză pentru prima oară, ce voce frumoasă şi melodioasă avea Ştefan, nu se putea concentra pe ce spunea el, dar scutură din cap şi încercă să fie cât mai atentă, astfel că prinse o parte din ceea ce spunea:
- ... totuşi am reuşit să salvez mostrele şi nu doar pe ele! Bine că nu ai spălat halatul meu! Uite vezi? şi întinse o hârtiuţă, mototolită şi pătată de sânge spre ea.
- Ăsta este...E... Mulţumesc! şi sări de gâtul lui, dându-i un sărut pe obraz pentru că acolo se afla toată munca lor, formula pe care a încercat să şi-o amintească.
El se îmbujoră la faţă, nu se aşteptase la o astfel de reacţie din partea ei... Observă că ea nu a mai folosit telepatia ci a vorbit. Şi îşi aminti că aşa făcea ea mereu, când era foarte fericită, când emoţiile ei erau mari, parcă vroia ca întreaga lume să ştie acest lucru şi vorbea ori cânta cu acel glas minunat care l-a fermecat dintotdeauna.
- Ştefane! Ştefane!? o auzi cum îl tot strigă, probabil îl observase distant...
- Da? Ce este? spuse el
- De azi înainte voi vorbi şi eu şi nu îmi voi mai folosi telepatia! Ştiu că tu nu o mai poţi folosi şi vreau să fim din nou o echipă!
- Serios? Mulţumesc! îi prinse mâinile şi i le săruta.
Ea se ruşină şi se întoarse cu spatele la el, spunându-i că merge să aducă mostra să cerceteze. În acea clipă, el şi-a dat seama că sentimentele lui au ajuns la ea şi era încântat. Era fericit când o vedea cât de fericită era şi se pregăti de lucru. Încă nu îi venea să creadă că ea vrea să mai continue cercetările alături de el, că încă poate să fie asistentul ei...
Exact cum sperase Alexandra, după trei zile de cercetare, reuşise să creeze şi să fertilizeze cu ADN viu, ovulul colectat acum mult timp, mai trebuia să găsească pe cineva care să accepte să fie investigată şi cercetată pe toată perioada sarcinii.
- Dar în cine putem să avem încredere? Cine va putea să ducă o astfel de sarcină? Cum vom putea să ţinem ascunsă acea persoană? se tot întreba cu voce tare Alexandra.
Şi Ştefan se tot gândea la aceste întrebări. Ştia că sunt riscuri mari ca să se întâmple din nou să le fie furată munca. Mai ales că nu ştiau cine le-a distrus laboratorul. Atunci un gând îi trecu prin minte şi se hotărî să îi spună şi şefei lui:
- Dacă voi fi eu cel care va da naştere copilului?
Auzind acestea Alexandra începuse să râdă, dar dintr-o dată deveni serioasă şi spuse:
- Ştefane, ai dreptate! O să meargă!
- Ce anume? de această dată el era cel uimit.
- Am să devin eu mamă şi tu ai să mă ajuţi!
- Cum mm? nu se gândise niciodată la această posibilitate şi a fost luat prin surprindere dorinţa ei...
- Este simplu! Tu ai studiat alături de mine toate etapele fecundări în vitro şi evoluţia fătului! În plus avem doar o şansă să meargă! Doar o şansă să îmi repar ADN-ul! Şi doar o şansă să rămân însărcinată! Te rog, Ştefane, gândeşte-te! Eu sunt femeie! Noi avem nevoie de o...
- Bine! o întrerupse el, dându-şi acordul...
- Cat mă bucur! Va trebui să facem toate pregătirile!
- Da! Şi mai ales că nu va trebui să afle nimeni despre ceea ce vrem să facem! Va trebui să găsesc un loc unde să te ascund nouă luni de zile şi unde să poţi să naşti!
- Dar ...
- Nu trebuie să te preocupe pe tine astfel de lucruri! Tu va trebui să te ocupi de fecundare ca să fie un succes!
- Dar...
- Gata! Aşa rămâne şi nu vreau să mă contrazici! Tu eşti mama şi eu tatăl! zicând acestea începuse să râdă, astfel că Alexandra nu a mai zis nimic şi a fost de acord cu el.
Ea s-a apucat de cercetare şi şi-a luat gândul de la ce dorea să facă Ştefan. Avea încredere în el, ştia că poate să conteze pe el. Iar după câteva încercări, reuşise să creeze un ser ce spera să îi repare ADN-ul. Şi-l injectă, iar după câteva zile începuse să se simtă greoaie şi chiar se simţea mai feminină. Îşi luă o probă din al său ADN şi spre surprinderea ei, acesta se modificase, arătând ca cel pe care îl cercetase. Acum rămânea doar încercarea de a rămâne însărcinată.
Îl chemă pe Ştefan la ea şi după mai bine de zece ore, acesta reuşi operaţia de plantarea a ovulului fertilizat. Tot ce mai aveau de făcut era să aştepte două săptămâni spre a vedea dacă va reuşi sau nu să se dezvolte fătul în pântecul ei. Iar în acest timp, cei doi au adunat toate rezultatele în cutii şi le-au depozitat într-un seif, unde nimeni nu avea cum să le mai fure. Apoi au făcut curăţenie în laborator şi Ştefan s-a îngrijit de tot ce trebuia pentru plecarea lor.
Astfel, trecuse repede cele două săptămâni şi Alexandra îşi făcuse un test de sarcină. Ştefan era nerăbdător şi se tot plimba prin laborator aşteptând rezultatele. Se hotărâseră să se uite împreună peste rezultate şi amândoi se îmbrăţişară când au văzut testul... Bucuria se citea pe feţele lor, au să devină părinţi! Nu au mai stat o clipă pe gânduri şi s-au urcat în maşină, plecând spre locaţia sigură pe care o pregătise în tot acest timp Ştefan.
Au mers câteva sute de kilometri până au ajuns la un spital dintr-un orăşel abandonat, ascuns în munţi şi plin de natură sălbatică crescută în jurul acelei unităţi sanitare. Acel loc părea părăsit de câţiva zeci de ani sau chiar sute de ani. Îţi dădea impresia de loc bântuit. Dar când intrase în interiorul clădiri, Alexandra se minună, totul părea atât de curat, lucind în bătaia soarelui. Mirosea a proaspăt spălat şi înaintând mai mult în interior, până la recepţie, a fost uimită să descopere că nu erau decât ei. În faţa ei se aflau câteva persoane străine. A dat să plece, dar Ştefan ai şoptit că totul este în regulă, că nu are de ce să îi fie frică. Îi mai spuse că va trebui să aibă încredere în el, măcar puţin. Alexandra păşi înainte spre acele persoane cu teamă, dar se linişti când văzuse că acestea îi întind mâna şi încep să se prezinte:
- Eu sunt tatăl lui Ştefan, am fost de profesie, doctor ginecolog! Dar în ziua de astăzi nimeni nu mai are nevoie de serviciile mele!
- Eu sunt mama lui Ştefan, am lucrat ca asistentă a tatălui său!
- Eu sunt sora mai mică a lui Ştefan şi sunt doctor cardiolog!
- Eu sunt cumnatul lui Ştefan, sunt anestezist!
Răsuflă uşurată, după ce aflase poate acestea, pentru că nu avea de ce să îi fie teamă, Ştefan s-a îngrijit pentru ea. Ştia că o să fie în siguranţă şi într-un final se prezentă şi ea. Apoi le spuse despre sarcină şi despre cum spera ei să readucă omenirea pe calea cea bună. Le mai spuse că o să aibă încredere în ei, pentru că are încredere în Ştefan.
Între timp, ascunseseră maşinile în subteran, unde se afla o parcare şi o instalară pe Alexandra într-un salon, monitorizându-i întreaga evoluţie a sarcini. Toată lumea era devotată şi preocupată pentru sănătatea ei. Iar la cea mai mică schimbare, toţi dramatizau şi se temeau pentru fătul care creştea încet. Mâncarea era aleasă cu grijă de către Ştefan şi pregătită cu toată dragostea lui. El credea că este foarte importantă o masă echilibrată pentru Alexandra. Cu toate că părinţi lui spuneau că este în regulă să aibă diverse pofte. El se gândea că poate nu ia preparat o masă destul de apla în vitamine şi proteine şi de fiecare dată exagera cu delicatesele culinare pe care le pregătea.
Alexandra începea să se obişnuiască cu viaţa din acea unitate. Îi părea rău că nimeni nu o lăsa să facă nimic. Nici măcar să îşi spele lucrurile sau să îşi prepare de mâncare. Simţea nevoia să iasă afară, să se plimbe puţin, dar nu putea. Ştia că dacă ar face acest lucru, se va afla de ea şi toată munca de a rămâne ascunsă, va fi în zadar. Aşa că se plimbă prin salon sau prin spital, iar câteodată se oprea la bibliotecă. Îşi alegea o carte şi se aşeza la o măsuţă citind şi analizând creşterea copiilor. Timpul pentru ea trecea, parcă, mult mai greu. Îşi vedea cum corpul se modifică. Simţea că ceva în burta ei se mişca. Iar acest lucru o umplea de fericire. Descoperise mai multe despre familia lui Ştefan şi despre această clinică. Aflase că această clădire, în trecut, a fost o maternitate, unde tatăl lui Ştefan a fost director şi ceilalţi membri ai familiei, lucraseră tot aici. Şi cu toate că nu au mai fost naşteri de secole, ei nu au renunţat la acest spital şi l-au ţinut deschis până când ultimul locuitor, din mică aşezare ce se afla în apropiere, şi-a părăsit casa şi s-a mutat în altă parte. Apoi şi copii lor au părăsit locurile natale, fiecare urmându-şi destinul. Doar cei doi părinţi au rămas, singuri, aici şi au sperat că într-o zi lumea va renaşte...
Fiecare zi din lunile ce au urmat, au fost minunate pentru Alexandra. Fiecare senzaţie, fiecare mişcare a copilului din ea, o făceau fericită. Dar într-o seară, se simţi dintr-o dată fără putere şi o durere o cuprinse, făcând-o să se prăbuşească la pământ. Se afla în acel moment la bibliotecă şi îi era teamă că nimeni nu a observat când a plecat. Nu ştia ce să facă, nu se putea mişca şi acum îi părea rău că nu a ascultat sfatul de a nu se îndepărtă prea mult de salonul ei. Dar acum degeaba regreta, că nu mai avea cum să întoarcă timpul înapoi. Simţi că nu mai are mult până va naşte, că intrarea în travaliul este iminentă. Nu ştia ce să facă, dar îşi aduse aminte că cel mai bine ar fi să se liniştească, să se întindă puţin. Iar după ce va reuşi să se calmeze, va încerca să se întoarcă în salon s-au să îl caute pe Ştefan...
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.