Blestemul duşmăniilor

Ştia că nu are voie să depăşească hotarul lor, iar acum se află chiar la marginea pământurilor clanului său.  Dar acest lucru nu îl mai deranja, oricum el era decât fiul căpeteniei şi nu chiar căpetenia, aşa că nu înţelegea de ce tatăl său îl tot presa să se căsătorească şi să stea departe de graniţă. Era atât de furios încât începuse să vorbească singur:

- De ce nu vrea să mă lase în pace? De ce? Doar până mai ieri nu îl interesa de mine! Off ce mă enervează! îşi ciufuli părul cu mâinile lui mari şi se hotăra să se aşeze puţin jos ca să privească apusul de soare.

Acum se întunecase suficient de bine şi stelele începeau să apară pe cer, iar el era gata să se întoarcă acasă. Cu toate că nu i-a trecut supărarea, el se ridică şi făcu câţiva paşi spre casă, dar ceva îl făcu să se întoarcă. O melodie minunată, cântată de un glas, parcă coborât din ceruri, era angelic şi se auzea dincolo de hotar. Inima de piatră tresări şi băiatul hotăra să se furişeze spre locul de unde se auzea venind acel suav cântec.
Nu după mult timp, ascuns după o piatră stătea ascuns şi privea fiinţa care se afla intro poieniţă, cântând la un pian din flori creat. Nu trecuse mult şi realiză că este o zână şi nu orice zână, aceasta făcea parte din clanul cu care tatăl său ducea zilnic război. Vroia să plece de acolo, să nu fie observat, dar ceva nu îi dădea voie, parcă nu mai era el. Cu greu îşi găsi putere ca să plece şi când mai avea puţin până să treacă din nou graniţa, să ajungă pe teritoriul neamului său, a fost prins. Zâna îl văzuse şi ea, dar ceva o făcuse să îşi păstreze calmul şi să nu se dea de gol că îl zărise. Doar când îl văzuse că acesta vroia să plece, ea se speriase. Nu dorea ca el să plece pentru că simţea ceva minunat pentru el, din clipa în care îl zărise.
Acum ea îl urmare şi îşi dăduse seama că şi el o simţise pe ea, aşa că se hotărî şi îi ieşise înainte, zicând:

- Ce cauţi pe teritoriul nostru uriaşule de piatră?

El nu ştia ce să zică, se speriase că a fost prins, dar după ce se linişti puţin, îşi făcu curaj şi zise:

- Eram la marginea hotarului să privesc apusul şi când a apărut prima stea am vrut să plec acasă şi... şi... acesta se înroşi la faţă şi mai tare, nemaiputând să îşi termine fraza...

- Înţeleg! hm... Se pare că ai fost atras de soare şi stele.... Înţeleg... Deci... şi dintr-o dată se înveseli căci realiză că el o auzise cum cântă şi se hotărâse să vadă despre ce este vorba.

Acel micuţ gând o făcuse şi pe ea să roşească şi fără să mai spună ceva fugi, căci se simţea atrasă de uriaş. Îl auzi pe uriaş strigându-i:

- Am să vin şi mâine să privesc apusul! Iar dacă doreşti poţi să mi te alături mie...!

Ea se făcu că nu aude ce îi spune şi plecă grăbită acasă, acelaşi lucru îl făcu şi el. Ajunşi acasă cei doi se puseră în pat, dar nici unul din ei nu au putut să doarmă se gândeau la ce se întâmplase cu câteva ore mai înainte şi se întrebau dacă este corect să se mai vadă sau dacă nu... Aşa trecuse o seară, două şi cei doi au început să se întâlnească ca să privească apusul soarelui, să cânte sub clar de lună ...
Trecuse repede timpul şi cei doi realizară că vor face un an încurând, aşa că se hotărâră că în acea seară să se întâlnească în poieniţă unde se cunoscuseră şi să îşi serbeze aniversare... Ceea ce nu ştiau cei doi era că ura dintre neamurile lor era mai mare ca niciodată şi că în acea zi clanul uriaşilor de piatră pierdură mulţi oameni de nădejde, iar căpetenia vroia să îi interzică fiului ieşirile seara afară.
Cu toate că acum nu mai putea să părăsească casa la lăsarea serii, băiatul, aşteptă ca tatăl său să adoarmă, apoi ieşi încet afară şi se îndreptă spre locul unde avea să se întâlnească cu iubita lui. Dar nici nu ieşi bine pe uşă că tatăl său se hotărî să îl urmărească, îl pândise pe acesta până când ajunse la poieniţă. Căpetenia când văzuse zâna încremeni, căci crezuse că fiul său era îndrăgostit de o uriaşă şi nu îi trecuse niciodată prin minte că el are să îl trădeze astfel. Nu putea să se mai gândească la nimic şi cu o ură cumplită se arătă strigând:

- Cu de astea îmi umbli? iar în acest timp, prinse zâna în palmă şi o strânse, iar ea pe loc îşi pierdu sufletul.

Băiatul striga să o lase în pace, să îi dea drumul, dar cum văzuse că tatăl său nu vrea să îl asculte şi în momentul când îşi văzu iubita zdrobită, acesta se schimbă la faţă, se înnegri de furie şi cu o ură nemărginită îşi lovi tatăl în faţă cu un pumn. Căpetenia căzu la pământ, parcă moartă, fiul său crezând că tatăl său este mort, începu să plângă, îşi luă iubită în mână şi cu un ultim efort al lucidităţi îşi imploră mama să îl ajute:

- O mamă te rog să faci ceva şi pentru noi, adune împreună şi distruge acest loc ca niciodată nimeni să nu mai sufere precum sufăr eu! Mamă te rog să mă auzi!

Mama lui îl ascultă şi i se făcu milă de el aşa că se hotărî să iasă afară şi crăpă pământul trăgându-i la ea pe cei trei, îmbrăţişându-i cu flăcările sale. Apoi ea ieşi afară transformând totul în piatră, căci doar ea putea crea piatra şi a vrut să arate lumii întregi că neîncrederea, duşmănia şi ura duce de cele mai multe ori la tragedii cumplite.
Cele două clanuri acum sunt unite şi jelesc cele trei pierderi pentru că au realizat ce înseamnă să iubeşti şi încă undeva ascuns printre acele pietre scrie "Ce dacă erau duşmani? Dacă ei se iubeau suficient de mult... poate... poate că şi astăzi ar mai fi trăit "

 Această poveste are la bază legendele de formare a Detunatelor din Apuseni

Nu uita că orice poveste sau legendă are ceva adevărat în spatele ei şi chiar dacă nu există fiinţe fabuloase, există oameni care, poate, au trecut prin acele momente, iar lumea privindu-le din exterior le-a dat puţină culoare, transformând protagoniştii în fiinţe supranaturale precum zânele, monştri ori demoni... Dacă ţi-a plăcut această poveste, te rog, nu uita să o împarţi şi cu alte persoane...

Bonus: