Povestea noastră este de pe vremea bunicilor, când oamenii mergeau la Biserică, cinstind, astfel, Sfânta Duminică, lăsând toate treburile pentru următoarea zi... În acea perioadă, într-un sat, trăia o familie tânără, iar soţia aştepta cu nerăbdare ca să vină pe lume pruncul cel purta în pântece. Îi era puţin teamă, căci soţul ei, plecase la război şi nu ştia dacă primise scrisoarea în care îi spunea că vor devenii părinţi.
Timpul pentru ea, a trecut repede şi născuse un băiat frumos, cu pielea albă, catifelată şi buzele roşii ca trandafirii, iar culoarea părului era de un galben precum aurul lucind în soare.
Mama era mândră şi cu drag se uita la copilul ei în fiecare zi, avea grijă cum ştia ea mai bine, sperând că într-o zi, băiatul să devină un voinic precum soţul ei. Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru copil...
Băiatul, împlinise doi ani şi nici măcar o dată, nu a reuşit să stea în picioare, iar mama bănuind ceva, s-a hotărât să îl ducă la doctor. După mai multe consultaţii, primise diagnosticul, copilul nu va putea vreodată să meargă pe ale sale picioare. Mama era zdruncinată la auzul acelui verdict, îşi dăduse repede seama despre viaţa pe care o va duce al ei băiat. Cu toate acestea, ea se împăcă cu gândul şi spera ca soţul ei să se întoarcă repede acasă, să o ajute cu creşterea şi educarea copilului lor.
Nu după mult timp, iată că poştaşul apare şi îi înmână mamei o scrisoare, aceasta desfăcu pe dată plicul şi începuse să citească... Când deodată, mama, simţii cum inima îi este străpunsă de mii de ace şi-o durere insuportabilă o cuprinse, apucând doar să îşi mai privească odată copilul şi lacrimile o cuprinse, gândindu-se că viaţa ei se termină prea repede şi odorul ei, va rămâne orfan şi singur, într-o lume în care el, probabil nu va supravieţui... Apoi ochii i se îngreuna şi privirea i se înceţoşă, murmură încă o dată că îi pare rău şi îşi închise ochii pentru eternitate. Toate aceste lucruri se petrecuseră atât de repede, încât mama soţului ei, nu a putut face nimic... Degeaba a strigat la vecini că să meargă cineva după un doctor, pentru că totul se petrecuse prea repede şi nimic nu a mai putut să o salveze.
Ani au trecut şi copilul a fost crescut şi educat de bunica lui şi chiar dacă aceasta era înaintată mult în vârstă, a reuşit totuşi să îi dea o educaţie aleasă şi cu teamă faţă de Dumnezeu. Băiatul, acum era conştient de handicapul său şi îşi cunoştea starea în care se afla, simţea cu fiecare zi care trecea, că boala lui avansa. Pentru că mâinile începeau să îl doară şi câteodată îi rămâneau înţepenite ore întregi. Câteodată, îşi pierdea vocea, nemaiputând scoate un cuvânt, chiar şi zile întregi, iar când reuşea însfârşit să vorbească, de cele mai multe ori, cuvintele rostite erau pocite, astfel încât puţină lume mai înţelegea ce spunea. Iar, în puţinele dăţi, când ieşise afară, copii se suiseră în spatele său, făcându-l să cadă la pământ şi când îl vedeau cum se zbate ca să se ridice, începeau să îl jignească cu vorbe grele... Din cauza acelor hărţuitori, treptat, gâtul şi spatele,începuseră să îl doară, forţându-l să stea doar în anumite poziţii, astfel că acum şi gâtul îl avea strâmb...
Cu toate acestea era fericit, îşi continuă viaţa ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla rău cu el. Iar suferinţă care îi era provocată de boală sau de oameni, parcă nici nu exista în viaţa lui, cu toate că a fost respins, scuipat şi chiar bătut, băiatul, mereu se ruga şi seară de seară mulţumea pentru toate trăirile de peste zi, mulţumind lui Dumnezeu că îi poartă de grijă bunici şi tuturor oamenilor pe care îi întâlnea, el îi mai mulţumea şi pentru că ia lăsat mâinile ca să se poată deplasa, că încă poate să vorbească...
Nu împlinise, încă, vârsta de 17 ani, când bunica lui murise şi nemaiavând ce să facă, într-un final, pierduse casa şi nemaiavând unde să se ducă, ajunsese să stea în stradă. Dar Domnul milostiv, îi arătase cale, căci într-o zi, un călugăr, trecând pe lângă el, i se făcuse milă şi îl luă în grijă să, ducându-l la mănăstire şi dându-i o cămăruţă în care să locuiască, oferindu-i şi o Biblie, pe care să o citească, astfel încât să se apropie cât mai mult de Dumnezeu.
Băiatul era foarte recunoscător şi încerca el să îi mulţumească acelui om bun şi cu toate că spunea propoziţiile, din gura sa ieşeau cuvintele intangibile, de ne înţeles, dar realiză că acel călugăr a înţeles ce vroia să spună şi iar mulţumii Domnului pentru că a fost înţeles.
În tot acest timp, starostele acelei mănăstiri, a fost de acord să îl primească, dar cum ordinea internă spunea că "cei ce nu lucrează, nu mănâncă", copilul a încercat diverse sarcini de lucru la mănăstire, dar putea să muncească mai nimic şi de cele mai multe ori, trăia din mila călugărilor, care renunţau, în fiecare zi, prin rotaţie, la porţia lor din prânz, dându-i astfel şansa de a mânca câte ceva în fiecare zi. Cu toate acestea, era mai mereu flămând, pentru că îşi ducea mâncarea primită, la poartă, unde erau alţi oameni, poate, mai amărâţi că el şi îşi dădea farfuria cu bucurie lor spre a se ospăta. Ştia că acei sărmani, erau mult mai amărâţi că el şi că poate aceştia nu au mai mâncat de mult timp...
Începuse să se obişnuiască cu această viaţă şi timpul a trecut, de la vară la toamnă, iar când a venit iarna, băiatul, nu mai putea să părăsească chilia, căci gheaţa şi zăpada, îi făceau mâinile roşii şi înţepenite, chiar şi piatra din mănăstire era atât de rece, încât cu greu ajungea în micuţa capelă la slujbă.
Într-una din Duminicile ale lunii Ianuarie, se zăreşte o bătrânică, care îndurând gerul şi urcând cu greu muntele, căci mănăstirea se afla pe creasta unui munte foarte înalt şi greu accesibil, aceasta, ajunsese până la treptele care dădeau în poarta mănăstirii. Aici a făcut un mic popas, ca să îşi tragă sufletul şi să îşi mai aline durerea care o simţea la spate şi în picioare de la efortul pe care îl făcuse. Din urmă sa, un tânăr se apropie şi în scurt timp ajunge lângă ea. Bătrânică, îşi făcu curaj şi îl rugă pe acesta să o ajute să urce şi ea treptele, dar a fost refuzată politicos de către tânăr, care îşi ceruse şi scuze, spunând că din păcate nu are timp prea mult, abia să aprindă o lumânare şi trebuie să se întoarcă degrabă la gară, căci astfel va pierde ultimul tren spre casă... Aceasta a înţeles situaţia şi nu a mai spus nimic, lăsându-l să plece liniştit şi împăcat cu gândul că ea are să se descurce, aşa cum îi spusese chiar ea...
Bătrânică a mai rămas puţin pe loc, apoi încet, cu o mână sprijinită de bara scărilor şi cu cealaltă ţinându-şi spatele, a început să urce treaptă cu treaptă. Ajunsese aproape la jumătatea scărilor, când o fată frumoasă se zăreşte dinspre mănăstire, aceasta a început să coboare treptele şi când ajunse lângă bătrânică, auzise aceeaşi rugăminte. Dar nici aceasta nu îi oferi o mână de ajutor, căci se scuză, spunând că ar ajuta-o, dar nu are atâta răbdare, până când bătrânică, va urca scările şi apoi plecă numaidecât.
Îşi făcu curaj bătrânică şi începuse, încet, cu chin, să urce scările mănăstirii, iar pe chipul ei se citea bucuria cu fiecare pas pe care îl făcea. Aproape ajunse, nu mai avea decât două trepte şi putea să se odihnească, iar apoi să meargă în capelă să se roage, când, deodată, fără să realizeze, păşi pe ultima treaptă, care avea puţină zăpadă, dar sub acea zăpadă se afla gheaţă, pantoful bătrânici alunecă, iar ea era dezechilibrată, aproape că se prăbuşea în josul scărilor.
Un oftat lung se auzi din încăperea în care se afla băiatul, care privea toată această scenă, văzând cum aceasta dădea să cadă, deschise geamul chiliei şi se aruncă jos, se ridică cu greu, iar când reuşi alergă să o salveze, dar cu fiecare pas pe care îl făcea, mâinile îl dureau, erau foarte roşii, iar degetele şi podul palmei se învineţiseră, cu toate acestea, nu vroia să renunţe. Continuă să înainteze înspre bătrânică şi gândul că nu va putea să ajungă la timp nu îi dădea pace, ştia şi faptul că nu prea are cum să o ajute în situaţia lui, dar spera că poate va putea să oprească căderea ei pe acele trepte.
Atât de mult vroia să o salveze, dar mâinile nu îl mai ascultau şi nu mai vroiau să se mişte, atunci cu lacrimi în ochi, îşi ridică privirea spre cer şi pentru prima oară, băiatul, Îl rugă pe Dumnezeu să o salveze pe bătrânică, ca să nu se prăbuşească pe acele scări. În acel strigăt, plin de durere, pentru salvarea unui alt suflet, Domnul a făcut o minune. I-a ascultat rugăciunea, care nu era pentru el, pentru sănătatea lui, pentru neajunsurile lui şi nici pentru vreo bogăţie lumească... Ci era pentru aceea femeie care îndurase gerul şi nu se dăduse bătută pe drum, chiar şi în faţa acelor scări periculoase, doar pentru a ajunge în casa lui Dumnezeu să se roage. Toate acestea au fost văzute în Ceruri şi Domnul care ştia aceste lucruri şi faptul că el nu ceruse nimic, s-a înduplecat şi un miracol a produs în momentul când bătrânică, nemaiputând să se ţină de bară, dădea să se prăbuşească, dar a fost prinsă în braţe...
Miracolul s-a produs într-un mod misterios şi fascinat, în mai puţin de câteva secunde, băiatul a început să zboare către femeia care se afla în cădere, prinzând-o în braţele sale vindecate prin minunea şi darul lui Dumnezeu, salvându-i viaţa. Înfăţişarea băiatului era schimbată, transformarea să te uimea, căci, acum era învăluit într-o lumină orbitoare, observându-se, aievea, aripile albe, imense şi uimitoare cu care zbura, veşmintele sale erau şi ele albe şi pline de lumină, parcă nu mai era aceeaşi persoană...
Cât despre cei care au fost prezenţi la această minune, nu le venea să creadă şi erau uimiţi de faptul că băiatul cu handicap, acum era un înger frumos care se înălţa uşor către cer în Împărăţia lui Dumnezeu, alăturându-se Oştii Domnului şi ocrotindu-i şi oferindu-le ajutor tuturor copiilor lui Dumnezeu. Iar starostele mănăstirii, aminteşte în predicile sale despre această întâmplare, ne reaminteşte să nu uităm că printre noi sunt îngerii Domnului care ne păzesc şi ne ocrotesc mereu. Acesta mai speră, să descoperim dragostea Divină, câţi mai mulţi dintre noi şi doar încercând să iertăm, să dăruim, să ocrotim şi să iubim, vom deveni, îngeri ai lui Dumnezeu...
Timpul pentru ea, a trecut repede şi născuse un băiat frumos, cu pielea albă, catifelată şi buzele roşii ca trandafirii, iar culoarea părului era de un galben precum aurul lucind în soare.
Mama era mândră şi cu drag se uita la copilul ei în fiecare zi, avea grijă cum ştia ea mai bine, sperând că într-o zi, băiatul să devină un voinic precum soţul ei. Dar Dumnezeu avea alte planuri pentru copil...
Băiatul, împlinise doi ani şi nici măcar o dată, nu a reuşit să stea în picioare, iar mama bănuind ceva, s-a hotărât să îl ducă la doctor. După mai multe consultaţii, primise diagnosticul, copilul nu va putea vreodată să meargă pe ale sale picioare. Mama era zdruncinată la auzul acelui verdict, îşi dăduse repede seama despre viaţa pe care o va duce al ei băiat. Cu toate acestea, ea se împăcă cu gândul şi spera ca soţul ei să se întoarcă repede acasă, să o ajute cu creşterea şi educarea copilului lor.
Nu după mult timp, iată că poştaşul apare şi îi înmână mamei o scrisoare, aceasta desfăcu pe dată plicul şi începuse să citească... Când deodată, mama, simţii cum inima îi este străpunsă de mii de ace şi-o durere insuportabilă o cuprinse, apucând doar să îşi mai privească odată copilul şi lacrimile o cuprinse, gândindu-se că viaţa ei se termină prea repede şi odorul ei, va rămâne orfan şi singur, într-o lume în care el, probabil nu va supravieţui... Apoi ochii i se îngreuna şi privirea i se înceţoşă, murmură încă o dată că îi pare rău şi îşi închise ochii pentru eternitate. Toate aceste lucruri se petrecuseră atât de repede, încât mama soţului ei, nu a putut face nimic... Degeaba a strigat la vecini că să meargă cineva după un doctor, pentru că totul se petrecuse prea repede şi nimic nu a mai putut să o salveze.
Ani au trecut şi copilul a fost crescut şi educat de bunica lui şi chiar dacă aceasta era înaintată mult în vârstă, a reuşit totuşi să îi dea o educaţie aleasă şi cu teamă faţă de Dumnezeu. Băiatul, acum era conştient de handicapul său şi îşi cunoştea starea în care se afla, simţea cu fiecare zi care trecea, că boala lui avansa. Pentru că mâinile începeau să îl doară şi câteodată îi rămâneau înţepenite ore întregi. Câteodată, îşi pierdea vocea, nemaiputând scoate un cuvânt, chiar şi zile întregi, iar când reuşea însfârşit să vorbească, de cele mai multe ori, cuvintele rostite erau pocite, astfel încât puţină lume mai înţelegea ce spunea. Iar, în puţinele dăţi, când ieşise afară, copii se suiseră în spatele său, făcându-l să cadă la pământ şi când îl vedeau cum se zbate ca să se ridice, începeau să îl jignească cu vorbe grele... Din cauza acelor hărţuitori, treptat, gâtul şi spatele,începuseră să îl doară, forţându-l să stea doar în anumite poziţii, astfel că acum şi gâtul îl avea strâmb...
Cu toate acestea era fericit, îşi continuă viaţa ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla rău cu el. Iar suferinţă care îi era provocată de boală sau de oameni, parcă nici nu exista în viaţa lui, cu toate că a fost respins, scuipat şi chiar bătut, băiatul, mereu se ruga şi seară de seară mulţumea pentru toate trăirile de peste zi, mulţumind lui Dumnezeu că îi poartă de grijă bunici şi tuturor oamenilor pe care îi întâlnea, el îi mai mulţumea şi pentru că ia lăsat mâinile ca să se poată deplasa, că încă poate să vorbească...
Nu împlinise, încă, vârsta de 17 ani, când bunica lui murise şi nemaiavând ce să facă, într-un final, pierduse casa şi nemaiavând unde să se ducă, ajunsese să stea în stradă. Dar Domnul milostiv, îi arătase cale, căci într-o zi, un călugăr, trecând pe lângă el, i se făcuse milă şi îl luă în grijă să, ducându-l la mănăstire şi dându-i o cămăruţă în care să locuiască, oferindu-i şi o Biblie, pe care să o citească, astfel încât să se apropie cât mai mult de Dumnezeu.
Băiatul era foarte recunoscător şi încerca el să îi mulţumească acelui om bun şi cu toate că spunea propoziţiile, din gura sa ieşeau cuvintele intangibile, de ne înţeles, dar realiză că acel călugăr a înţeles ce vroia să spună şi iar mulţumii Domnului pentru că a fost înţeles.
În tot acest timp, starostele acelei mănăstiri, a fost de acord să îl primească, dar cum ordinea internă spunea că "cei ce nu lucrează, nu mănâncă", copilul a încercat diverse sarcini de lucru la mănăstire, dar putea să muncească mai nimic şi de cele mai multe ori, trăia din mila călugărilor, care renunţau, în fiecare zi, prin rotaţie, la porţia lor din prânz, dându-i astfel şansa de a mânca câte ceva în fiecare zi. Cu toate acestea, era mai mereu flămând, pentru că îşi ducea mâncarea primită, la poartă, unde erau alţi oameni, poate, mai amărâţi că el şi îşi dădea farfuria cu bucurie lor spre a se ospăta. Ştia că acei sărmani, erau mult mai amărâţi că el şi că poate aceştia nu au mai mâncat de mult timp...
Începuse să se obişnuiască cu această viaţă şi timpul a trecut, de la vară la toamnă, iar când a venit iarna, băiatul, nu mai putea să părăsească chilia, căci gheaţa şi zăpada, îi făceau mâinile roşii şi înţepenite, chiar şi piatra din mănăstire era atât de rece, încât cu greu ajungea în micuţa capelă la slujbă.
Într-una din Duminicile ale lunii Ianuarie, se zăreşte o bătrânică, care îndurând gerul şi urcând cu greu muntele, căci mănăstirea se afla pe creasta unui munte foarte înalt şi greu accesibil, aceasta, ajunsese până la treptele care dădeau în poarta mănăstirii. Aici a făcut un mic popas, ca să îşi tragă sufletul şi să îşi mai aline durerea care o simţea la spate şi în picioare de la efortul pe care îl făcuse. Din urmă sa, un tânăr se apropie şi în scurt timp ajunge lângă ea. Bătrânică, îşi făcu curaj şi îl rugă pe acesta să o ajute să urce şi ea treptele, dar a fost refuzată politicos de către tânăr, care îşi ceruse şi scuze, spunând că din păcate nu are timp prea mult, abia să aprindă o lumânare şi trebuie să se întoarcă degrabă la gară, căci astfel va pierde ultimul tren spre casă... Aceasta a înţeles situaţia şi nu a mai spus nimic, lăsându-l să plece liniştit şi împăcat cu gândul că ea are să se descurce, aşa cum îi spusese chiar ea...
Bătrânică a mai rămas puţin pe loc, apoi încet, cu o mână sprijinită de bara scărilor şi cu cealaltă ţinându-şi spatele, a început să urce treaptă cu treaptă. Ajunsese aproape la jumătatea scărilor, când o fată frumoasă se zăreşte dinspre mănăstire, aceasta a început să coboare treptele şi când ajunse lângă bătrânică, auzise aceeaşi rugăminte. Dar nici aceasta nu îi oferi o mână de ajutor, căci se scuză, spunând că ar ajuta-o, dar nu are atâta răbdare, până când bătrânică, va urca scările şi apoi plecă numaidecât.
Îşi făcu curaj bătrânică şi începuse, încet, cu chin, să urce scările mănăstirii, iar pe chipul ei se citea bucuria cu fiecare pas pe care îl făcea. Aproape ajunse, nu mai avea decât două trepte şi putea să se odihnească, iar apoi să meargă în capelă să se roage, când, deodată, fără să realizeze, păşi pe ultima treaptă, care avea puţină zăpadă, dar sub acea zăpadă se afla gheaţă, pantoful bătrânici alunecă, iar ea era dezechilibrată, aproape că se prăbuşea în josul scărilor.
Un oftat lung se auzi din încăperea în care se afla băiatul, care privea toată această scenă, văzând cum aceasta dădea să cadă, deschise geamul chiliei şi se aruncă jos, se ridică cu greu, iar când reuşi alergă să o salveze, dar cu fiecare pas pe care îl făcea, mâinile îl dureau, erau foarte roşii, iar degetele şi podul palmei se învineţiseră, cu toate acestea, nu vroia să renunţe. Continuă să înainteze înspre bătrânică şi gândul că nu va putea să ajungă la timp nu îi dădea pace, ştia şi faptul că nu prea are cum să o ajute în situaţia lui, dar spera că poate va putea să oprească căderea ei pe acele trepte.
Atât de mult vroia să o salveze, dar mâinile nu îl mai ascultau şi nu mai vroiau să se mişte, atunci cu lacrimi în ochi, îşi ridică privirea spre cer şi pentru prima oară, băiatul, Îl rugă pe Dumnezeu să o salveze pe bătrânică, ca să nu se prăbuşească pe acele scări. În acel strigăt, plin de durere, pentru salvarea unui alt suflet, Domnul a făcut o minune. I-a ascultat rugăciunea, care nu era pentru el, pentru sănătatea lui, pentru neajunsurile lui şi nici pentru vreo bogăţie lumească... Ci era pentru aceea femeie care îndurase gerul şi nu se dăduse bătută pe drum, chiar şi în faţa acelor scări periculoase, doar pentru a ajunge în casa lui Dumnezeu să se roage. Toate acestea au fost văzute în Ceruri şi Domnul care ştia aceste lucruri şi faptul că el nu ceruse nimic, s-a înduplecat şi un miracol a produs în momentul când bătrânică, nemaiputând să se ţină de bară, dădea să se prăbuşească, dar a fost prinsă în braţe...
Miracolul s-a produs într-un mod misterios şi fascinat, în mai puţin de câteva secunde, băiatul a început să zboare către femeia care se afla în cădere, prinzând-o în braţele sale vindecate prin minunea şi darul lui Dumnezeu, salvându-i viaţa. Înfăţişarea băiatului era schimbată, transformarea să te uimea, căci, acum era învăluit într-o lumină orbitoare, observându-se, aievea, aripile albe, imense şi uimitoare cu care zbura, veşmintele sale erau şi ele albe şi pline de lumină, parcă nu mai era aceeaşi persoană...
Cât despre cei care au fost prezenţi la această minune, nu le venea să creadă şi erau uimiţi de faptul că băiatul cu handicap, acum era un înger frumos care se înălţa uşor către cer în Împărăţia lui Dumnezeu, alăturându-se Oştii Domnului şi ocrotindu-i şi oferindu-le ajutor tuturor copiilor lui Dumnezeu. Iar starostele mănăstirii, aminteşte în predicile sale despre această întâmplare, ne reaminteşte să nu uităm că printre noi sunt îngerii Domnului care ne păzesc şi ne ocrotesc mereu. Acesta mai speră, să descoperim dragostea Divină, câţi mai mulţi dintre noi şi doar încercând să iertăm, să dăruim, să ocrotim şi să iubim, vom deveni, îngeri ai lui Dumnezeu...
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.