Permiteţi-mi să vă spun o poveste ce s-a întâmplat acum 7000 de ani, nu, acum 5500 de ani. Nu, a fost acum câteva mii de ani... Ce mai contează? De fapt, ce este timpul? Căci pentru mine, parcă totul s-a petrecut ieri şi poate că pentru tine, totul s-ar putea să fie mâine...
Totul s-a întâmplat atât de repede şi încă nu pot să cred că am putut să privesc toate aceste lucruri, dintre cei doi, cum s-au întâlnit, cum şi-au vorbit, cum s-au atins şi cum au dispărut... Prima oară când am zărit-o pe ea, m-am oprit pentru o clipă căci nu mai văzusem o asemenea făptură. Era minunată! Cu faţa rotundă, cu părul răvăşit de vânt, luminos ca soarelele la apus, parcă flacări auriu-roşcate se răspândeau pe pământ. Ducea pe un umăr o ulcea, plină cu apă proaspătă, iar el o oprise în drum şi o rugă să îi dea să bea. De ce oare la ascultat? Nici acum nu înţeleg, dar ea, cu zâmbetul pe buzele-i roşii, a dat ulcica de pe umăr jos şi a întins-o spre el. Iar el... Nu a mai zis nimic şi a băut pe săturate, apoi ia mulţumit şi a plecat. Dar mie, îmi era ciudă pe el, căci îmi doream ca eu să fac, primul, acel pas şi poate ea m-ar fi plăcut, iar acum am fi fost împreună. Dar a trebuit să vină el şi ea de atunci priveşte în zare, parcă aşteaptă ceva... Încerc să îmi fac curaj, acum ştiu prea bine că acela nu are să mai treacă pe acolo, l-am văzut cum s-a îndepărtat în fiecare zi mai mult de locul în care s-au întâlnit. Îmi propun ca într-o zi să îi vorbesc şi eu atât de uşor şi poate că am să reuşesc, sper doar ca ea să mă aştepte până îmi voi face suficient curaj.
A trecut iarna şi acum arăt atât de frumos, este timpul ca să merg la ea şi să-mi mărturisesc iubirea, acum sunt pregătit... Sunt gata să mă apropii de ea, dar atunci îl văd pe el cum se apropie şi de această dată îi spune că o place şi ca o vrea de soţie. Stau speriat şi sunt gata să plâng, dar mă abţin, căci până la urmă îmi doresc ca ea să fie fericită. O aud cum îi răspunde că este de acord, iar inima mea tresare şi parcă cineva mi-a făcut o rană adâncă în piept, încercând să îmi scoată inima din mine. Suport cu greu această durere şi mă îndepărtez de ei, dar îi privesc de la distanţă în timp ce anii trec...
Au trecut atât de mulţi ani de atunci, căci ei acum sunt albi, iar el îi spune că şi-a făcut datoria de soţ şi că acum e timpul ca să se despartă. Îi mai spuse că el nu a iubit-o niciodată şi că ea era doar o înlocuitoare a ceea ce el iubea. Dar că îi mulţumeşte că a stat alături de el şi că s-a mulţumit cu puţinul pe care el a putut să îl ofere. Ea tăcea şi doar asculta, apoi după un timp, îi spuse şi ea că nu îl iubise şi că doar a vrut să se răzbune pe prietena ei din copilărie, Aniza Zen... Atunci el tresări şi spuse că aceea fată a fost marea lui iubire şi că a fost refuzat de ea şi ca să se răzbune s-a însurat.
Soţia începuse să râdă şi îi spuse că aşa era normal că doar ea îi spusese că el se logodise cu o altă fată şi nu este de încredere... El auzind acestea, a vrut să se ridice şi să plece, dar ceva s-a întâmplat, căci căzuse de pe picioare, ţinându-se de piept cu o mână, murmurând ceva... Soţia lui îl privea şi nu ştia ce să creadă, dar când îl văzu cum cade de pe picioare, aşeză o pernă sub capul lui şi ieşi din casă în grabă, îndreptându-se spre casa doctorului, chemând-ul pe acesta îndată la soţul ei... Dar a fost prea târziu pentru el, îşi dăduse sufletul în amărăciune şi deznădejde, acum ea privea în gol şi se întreba ce caută, ce a vrut să facă atunci şi de ce îi era atât de dor de el.
După câteva zile ea a început să umble pe străzi, căutându-l şi strigându-l, spunând într-una că doar a glumit şi că ea doar a găsit câteva scrisori de la acea femeie. Mi-am dat seama repede că şi-a pierdut minţile şi că a realizat prea târziu ce făcuse...
Nu am înţeles nimic, dar am realizat un lucru, viaţa pentru om e mult prea scurtă şi de aceea oameni sunt atât de nerăbdători ca să pornească la drum, încât uită ce este mai important... Uită ce îşi doresc cu adevărat, uită cine sunt ei cu adevărat şi se lasă o viaţă amăgiţi, sperând că astfel le va fi mai bine... Dar când se apropie vremea de a pleca într-o altă lume, poate mai bună, îşi dau seama că nu au făcut nimic din ce era cu adevărat important!
Probabil că mă vei întreba unde e dovada existenţei mele... Tot ce îţi pot spune este că eu sunt Palmierul Lunar şi ştiu tot ce se întâmplă sub ale mele frunze!
Totul s-a întâmplat atât de repede şi încă nu pot să cred că am putut să privesc toate aceste lucruri, dintre cei doi, cum s-au întâlnit, cum şi-au vorbit, cum s-au atins şi cum au dispărut... Prima oară când am zărit-o pe ea, m-am oprit pentru o clipă căci nu mai văzusem o asemenea făptură. Era minunată! Cu faţa rotundă, cu părul răvăşit de vânt, luminos ca soarelele la apus, parcă flacări auriu-roşcate se răspândeau pe pământ. Ducea pe un umăr o ulcea, plină cu apă proaspătă, iar el o oprise în drum şi o rugă să îi dea să bea. De ce oare la ascultat? Nici acum nu înţeleg, dar ea, cu zâmbetul pe buzele-i roşii, a dat ulcica de pe umăr jos şi a întins-o spre el. Iar el... Nu a mai zis nimic şi a băut pe săturate, apoi ia mulţumit şi a plecat. Dar mie, îmi era ciudă pe el, căci îmi doream ca eu să fac, primul, acel pas şi poate ea m-ar fi plăcut, iar acum am fi fost împreună. Dar a trebuit să vină el şi ea de atunci priveşte în zare, parcă aşteaptă ceva... Încerc să îmi fac curaj, acum ştiu prea bine că acela nu are să mai treacă pe acolo, l-am văzut cum s-a îndepărtat în fiecare zi mai mult de locul în care s-au întâlnit. Îmi propun ca într-o zi să îi vorbesc şi eu atât de uşor şi poate că am să reuşesc, sper doar ca ea să mă aştepte până îmi voi face suficient curaj.
A trecut iarna şi acum arăt atât de frumos, este timpul ca să merg la ea şi să-mi mărturisesc iubirea, acum sunt pregătit... Sunt gata să mă apropii de ea, dar atunci îl văd pe el cum se apropie şi de această dată îi spune că o place şi ca o vrea de soţie. Stau speriat şi sunt gata să plâng, dar mă abţin, căci până la urmă îmi doresc ca ea să fie fericită. O aud cum îi răspunde că este de acord, iar inima mea tresare şi parcă cineva mi-a făcut o rană adâncă în piept, încercând să îmi scoată inima din mine. Suport cu greu această durere şi mă îndepărtez de ei, dar îi privesc de la distanţă în timp ce anii trec...
Au trecut atât de mulţi ani de atunci, căci ei acum sunt albi, iar el îi spune că şi-a făcut datoria de soţ şi că acum e timpul ca să se despartă. Îi mai spuse că el nu a iubit-o niciodată şi că ea era doar o înlocuitoare a ceea ce el iubea. Dar că îi mulţumeşte că a stat alături de el şi că s-a mulţumit cu puţinul pe care el a putut să îl ofere. Ea tăcea şi doar asculta, apoi după un timp, îi spuse şi ea că nu îl iubise şi că doar a vrut să se răzbune pe prietena ei din copilărie, Aniza Zen... Atunci el tresări şi spuse că aceea fată a fost marea lui iubire şi că a fost refuzat de ea şi ca să se răzbune s-a însurat.
Soţia începuse să râdă şi îi spuse că aşa era normal că doar ea îi spusese că el se logodise cu o altă fată şi nu este de încredere... El auzind acestea, a vrut să se ridice şi să plece, dar ceva s-a întâmplat, căci căzuse de pe picioare, ţinându-se de piept cu o mână, murmurând ceva... Soţia lui îl privea şi nu ştia ce să creadă, dar când îl văzu cum cade de pe picioare, aşeză o pernă sub capul lui şi ieşi din casă în grabă, îndreptându-se spre casa doctorului, chemând-ul pe acesta îndată la soţul ei... Dar a fost prea târziu pentru el, îşi dăduse sufletul în amărăciune şi deznădejde, acum ea privea în gol şi se întreba ce caută, ce a vrut să facă atunci şi de ce îi era atât de dor de el.
După câteva zile ea a început să umble pe străzi, căutându-l şi strigându-l, spunând într-una că doar a glumit şi că ea doar a găsit câteva scrisori de la acea femeie. Mi-am dat seama repede că şi-a pierdut minţile şi că a realizat prea târziu ce făcuse...
Nu am înţeles nimic, dar am realizat un lucru, viaţa pentru om e mult prea scurtă şi de aceea oameni sunt atât de nerăbdători ca să pornească la drum, încât uită ce este mai important... Uită ce îşi doresc cu adevărat, uită cine sunt ei cu adevărat şi se lasă o viaţă amăgiţi, sperând că astfel le va fi mai bine... Dar când se apropie vremea de a pleca într-o altă lume, poate mai bună, îşi dau seama că nu au făcut nimic din ce era cu adevărat important!
Probabil că mă vei întreba unde e dovada existenţei mele... Tot ce îţi pot spune este că eu sunt Palmierul Lunar şi ştiu tot ce se întâmplă sub ale mele frunze!
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.