Această poveste este diferită, plină de suferită şi trădare... Pentru că ea se petrece într-o lume fără sentimente, unde singurul simţ este cel al raţiuni, dar se va naşte un cerc al unei iubiri ce are să schimbe lumea şi cursul istoriei... O istorie pe care mulţi nu doresc să o schimbe...
Totul a început acum 418 ani, când lumea nu mai avea speranţă... Totul era controlat de o sigură putere numită Riyū no seigyo, pe scurt RNS, care deţinea controlul raţiunii printr-o tehnologie foarte avansată. Nimeni nu putea să scape din mrejele lor, pentru că cel mai mic sentiment era înlăturat, făcând ca întreaga omenire să uite cum se manifestă sentimentele de iubire, de durere, de ură, de dispreţ sau de admiraţie faţă de alte persoane sau lucruri. Doar simţul raţiuni le rămase ca să le dicteze impulsurile inimi, toţi ascultând de acea raţiune, păreau roboţi. Dar ceva s-a schimbat, pentru că sistemul a luat în calcul toate variantele unei nesupuneri şi a prezis că va apărea cineva care va distruge întreaga organizație... Astfel că ia naştere o nouă latură a RNS-ului, numită Difendā no shihai-ken, pe scurt DNSK ocupându-se cu apărarea RNS şi distrugerea oricărui sentiment ce apărea în lume.
De atunci au trecut 400 de ani şi încă nimic nu se schimbase, mulţi conducători ai sistemului, au început să creadă că programul s-a înşelat cu privire la acea prezicere. Oricum omenirea s-a dezvoltat mult şi toţi oameni au uitat de acele sentimente inutile. Ce nu ştiau ei, era ca un om influent, a reuşit să adăpostească un grup de oameni ce se împotriveau sistemului.
Un mare savant, care a văzut cu câtă amploare creşte RNS în lume, a reuşit să creeze o ascunzătoare în Antarctica, chiar la capătul lumii, unde temperaturile coborau până la -120°C. Aici, în mai puţin de doi ani, a reuşit să strângă o populaţie de câteva sute de oameni, de pe întreg pământul. Aceşti oameni erau intelectuali, savanţi, doctori, mecanici şi cercetători, toţi au vrut să scape de acel sistem care controla omenirea. Credeau cu tărie că într-o zi vor reuşi să destrame acel sistem, dar ani au trecut şi cercetările lor asupra RNS-ului nu au dus nicăieri. Erau conştienţi că nu vor putea să răstoarne uşor acel sistem. Aşa că pentru început, au creat o şcoală care să îi ajute să descopere talentele copiilor lor. S-au gândit că este mult mai uşor să îi crească pe urmaşi în funcţie de înclinaţiile pe care le are fiecare dintre ei...
- Ce se întâmplă? Unde mă aflu? De ce nu îmi aduc aminte nimic? Dar cine sunt eu? aceste gânduri apăreau pe monitorul unui calculator mult prea vechi. Omul care era conectat la câmpul de electromagneţi, părea confuz, dar auzi o voce feminină, caldă şi liniştită care spunea:
- Nu îţi aminteşti? Poate că a eşuat experimentul meu!? Nu, nu are cum! Probabil ai amnezie temporală! Dar...
- Cine eşti? iar un monitor al aparatelor la care era conectat acel om, începu să arate cum pulsul îi creştea...
- Ce mă bucur! spuse uşurată acea voce, continuând: Am reuşit! Vino să vezi! Chiar am reuşit!
- Ce vrei să spui? de această dată era o voce îmbătrânită de timp şi omul nu îşi putea da seama dacă era bărbat sau femeie.
- Nu vezi? Uite cum îi creşte pulsul! Este clar că acum simte...!
- Ai dreptate! Ai reuşit!
- Da! După atâtea sacrifici, după atâta timp...
Omul ce se afla întins pe pat, nu înţelegea nimic şi vroia să întrebe despre ce este vorba, dar ochii i se îngreunau şi la scurt timp adormi fără a putea să întrebe ceva... Când se trezise, observă că nu se mai afla în acea încăpere, ci într-o alta, mult mai luminată şi nici la aparatele acelea ciudate nu mai era conectat. Încerca să îşi aducă aminte cum se numeşte, dar nu reuşea şi nici măcar nu ştia unde se afla, îşi scutură capul şi încercă să nu se mai gândească la nimic.
Nu după mult timp, apăru în încăpere o tânără cu părul lung şi roşiatic, cu un halat alb şi în mână cu un caiet şi un creion. S-a apropiat de pat şi a început să îi controleze ochii, fără să spună ceva, omul se simţea stingherit de această atmosferă, care i se părea chiar ciudată, aşa că începu să spună:
- Eu... eu...
- Sst! şi femeia îi puse un deget pe buze.
- Dar...
- Am să vorbesc cu tine după ce termin de investigat starea ta de sănătate!
- Bine! spuse timid.
A aşteptat în linişte să i se facă investigaţia medicală, era puţin speriat, dar se liniştea pe dată când o auzea dându-i mici comenzi precum să deschidă gura sau să îşi ridice hainele. Şi de fiecare dată după ce îi controla câte o zonă a corpului, aceasta îşi nota fiecare descoperire în acel caiet. Nu după mult timp, o auzi spunând:
- Ce mă bucur! în acea clipă, omul realiză că este aceiaşi voce pe care o auzise în camera întunecată, aşa că el întrebă direct:
- Cine eşti? Cine sunt eu? Unde suntem? Cum am ajuns aici? De ce...
- Te rog, nu aşa repede! Nu am cum să îţi răspund la toate întrebările! Hai să le luăm pe rând! Ce zici? şi îi făcu cu ochiul, în acea clipă el se ruşină şi spuse încet:
- Bine! Iartă-mă...! Deci cine eşti?
- Eu sunt cercetătorul Dasha! Şi medicul tău! spuse cu un glas încrezut.
- Dar eu cine sunt?
- Hm... se vedea clar că nu putea să îi răspundă...
- Unde ne aflăm? Unde sunt acum? omul văzând că aceasta nu mai spunea nimic, încercă să mai spună ceva, dar spre surprinderea lui, ea zise:
- Suntem într-un spital din oraşul LIN, a statului Verboten! Ar trebui să te odihneşti acum! spuse Dasha hotărâtă.
- Te rog, mai răspunde-mi la o întrebare...
- Nu acum! E timpul să dormi! şi fără să îl mai lase să mai spună ceva, îl injectă, iar el adormi aproape imediat.
Dasha ieşi din cameră pacientului şi se îndreptă spre sala de cercetare, pentru că descoperise ceva incredibil, era sigură că o să reuşească să îi recupereze şi memoria. văzuse în privirea lui că nu este orice fel de amnezie, ci mai mult ca sigur era un efect secundar provocat de înlăturarea acelui cip minuscul, pe care l-a descoperit în corpul lui. Îşi amintea că în primele cercetări, aparatele de controlare a sentimentelor erau mult mai mari, aveau cam 4-5cm. Iar cel găsit la acel bărbat nu depăşea câţiva milimetri, probabil că micşorarea aparatului a dus şi la acel efect secundar. Trebuia să cerceteze şi avea nevoie de oameni buni la tehnologie, la programare, pentru că îi era frică că nu cumva să aibă un sistem de urmărire sau altceva. I se mai părea ciudat, că unul dintre ochii omului avea irisul puţin modificat, un milimetru părea roşiu-argintiu. Dintr-o dată prin minte îi trecu un gând şi fugi înapoi în salonul de unde ieşise cu câteva minute înainte. Îşi scoase lupa ce o avea în buzunarul halatului şi îi ridică pleoapa pacientului, a fost surprinsă să vadă că în iris se afla o altă plăcuţă, diferită faţă de cealaltă. Speriată lăsă pleoapa în jos şi ieşi din cameră, apoi se îndreptă spre telefonul de la capătul holului şi formă numărul de la chirurgie. În mai puţin de două minute se ivise un bărbat la vreo 70 de ani, înalt şi cu părul alb, iar lângă el un alt bărbat de 25 de ani, un prieten de-al ei.
- Am încurcat-o! strigă Dasha înspre ei.
- Nu trebuie să te temi aşa, scumpa mea! spuse bărbatul tânăr.
- Dar dacă ne-au descoperit?
- Lasă! Hai să îl examinăm! Şi după aceea ne vom gândi la consecinţe! spuse şi cel bătrân.
- Pe aici, vă rog! şi Dasha le arăta drumul până în camera pacientului.
După o examinare amănunţită, unul dintre cei doi o întrebă cât somnifer a folosit şi când la administrat. După ce au aflat aceste lucruri, au cerut fişa pacientului, pentru că nu vroiau să facă nici măcar o greşeală, au cercetat toate informaţiile de câteva ori, au constatat că nu este nici un pericol dacă vor scoate acel obiect. Îl transportară până în sala de operaţii şi la scurt timp au scos acea plăcută, pe care imediat au preluat-o câţiva informaticieni şi programatori, pentru a vedea dacă cei din RNS şi-au dat seama ce se întâmplă şi mai ales dacă le-au găsit locaţia.
Dasha între timp se întoarse în laborator şi începuse să cerceteze acea plăcută, aştepta să primească şi cealaltă plăcută. Astfel că începuse să adune multe informaţii despre tehnologia care suprima sentimentele şi la scurt timp echipa de programatori aduseră şi cealaltă plăcută. Acum putea să adune şi celelalte informaţi, se aştepta să descopere lucruri ascunse despre sistemul lor. Dar spre surprinderea întregii echipe, au descoperit că cele două plăcuţe erau umplute de câmpuri electromagnetice care face orice purtător al lor să îşi suprime orice sentiment. Iar cel poziţionat în zona ochilor, îl făcea să uite orice întâmplare care i-ar putea stârni sentimentele.
Au realizat că şi simţul durerii fizice era mult alterat, dar nu îşi puteau da seama cum, pentru că acele câmpuri electromagnetice, puteau să dea doar diferite impulsuri. Probabil mai exista încă o plăcuţă în organismul acelui om şi toţi se întrebau unde ar putea fi. Ştiau că prima plăcută se aflase în zona inimi şi alta în irisul ochiului, dar cea dea treia trebuia să fie într-o zonă în care să se poată controla orice mişcare şi care să dea informaţi despre purtător sistemului. O zonă care să nu necesite energie exterioară şi să aibă funcţie de calculator... Dasha gândind astfel ajunse la concluzia că singura zonă din corpul omului, era creierul, singurul cu funcţia de transmitere a informaţiilor.
În clipa în care a realizat acest lucru, îi rugă pe cei doi chirurgi să îi facă un control acelui pacient, dar de această dată să fie unul mult mai amănunţit, asupra corpului. Le luase câteva zile până când au descoperit alte două cipuri, care se aflau în zonele apropiate de creier, mai exact implantate în cele două emisfere ale creierului, deasupra cutiei craniene, dar sub pielea ce o acoperea...
După cercetarea şi testarea tuturor plăcuţelor, Dasha a realizat că acum au toate informaţiile legate de RNS şi că puteau însfârşit să distrugă sistemul lor fără a face rău întregii omeniri. Era fericită că una dintre plăcuţe a acumulat suficiente informaţi şi mai ales că nu a putut să se conecteze la baza centrală de stocare a informaţiilor, astfel că oraşul şi statul lor nu au fost descoperite. Totuşi era uimită cum un cip atât de mult putea să stocheze informaţii vizuale, comasate formând un film şi chiar şi auditive.
Din acele informaţii, a aflat că pe acel pacient îl cheamă Sebrin şi că este din sudul RNS-ului, că nu are familie şi nici prieteni. Că era pilot de elită dintr-o unitate specială ce se numea DNSK, care vroia să se sinucidă şi s-a oferit voluntar ca să verifice capătul lumii, cercul polar, chiar întreaga regiune polară. Ultimele informaţii arătau că îşi terminase investigarea şi că se întorcea acasă, dar îi îngheţase motorul sau rămăsese fără combustibil, căci avionul ce îl pilota cădea în gol spre pământ. Văzând iminentul impact cu pământul, a reuşit să se catapulteze din avion şi să îşi deschidă paraşuta. A fost purtat de vânturi şi aproape îngheţat, când a descoperit o intrare într-o peşteră şi s-a hotărât să intre spre a se încălzi. Dar nici nu intră bine acolo că îl apucase somnul, apoi se trezise într-o încăpere întunecată şi legat de mâini şi de picioare, pe o masă ciudată şi nişte aparate ciudate. Dasha nu mai era interesată de acele informaţi, pentru că erau din timpul primei operaţii...
Sebrin după câteva zile de somn, în sfârşit se trezi cu o poftă mare de mâncare, dar nu i s-a permis să mănânce, în schimb i s-a dat voie să bea cafea şi ceaiuri pentru a se antrena. Observă că treptat începea să îşi amintească întreaga lui viaţă şi chiar începea să simtă câteva sentimente pe care nu putea să le asocieze cu nimic. În timp, el a început să descopere ce înseamnă fiecare sentiment şi chiar să facă diferenţa dintre ele, realizând treptat cât de nedrept este acel sistem, care la controlat în tot acest timp...
Trecuse mai bine de o lună de când Sebrin se afla în grija Dashei şi era pentru prima oară când putea să părăsească spitalul, nu ştia ce va putea să facă şi nici dacă va putea să se descurce în această lume. Observă că clădirile erau construite din beton şi fier, nu mai văzuse aşa ceva decât în filmele vechi când oameni încă mai aveau sentimente. El trăise toată viaţa într-o cazarmă construită dintr-un plastic în exterior, iar în interior, întreg mobilierul era creat dintr-un material asemenea siliconului. Uimirea lui era mare, când observă că existau persoane foarte bătrâne şi fără se se abţină spuse:
- Uau, nu pot să cred...!
- Ce nu poţi să crezi? întrebă Dasha care îl acompania spre casa în care el urma să locuiască.
- Uite ce de lume bătrână!
- Nu fi nepoliticos! se auziră mai multe glasuri deodată, iar Dasha începuse să râdă, căci ştia la ce se referea el, mai ales că în acele informaţii, îi văzuse părinţi cum au murit când încă aveau abia 35 de ani şi că toată lumea care împlinea acea vârstă murea, dar ea spuse:
- Nu-i aşa că e minunat?
- Este! spuse fericit acesta şi Dasha îl auzea cum se minună de fiecare dată când descoperea ceva nou.
Au mers cam o oră şi ceva şi iată că au ajuns în faţa unei căsuţe şi intrând, Sebrin a fost şi mai uimit de ce se afla înăuntrul casei. Aşa că fără să ceară voie, începu să cerceteze fiecare colţişor din casă, a descoperit o cameră la parter şi Dasha îi spuse că aceea era o sufragerie. Apoi intră şi în bucătărie şi se minună de tot ce era acolo, ieşi şi a vrut să urce pe nişte trepte care duceau la etaj, dar se opri, căci în partea de sus a scărilor era un bărbat care se uita urât la el. În acel moment a simţit un fior de frică şi fără a se mai gândi, o luă la fugă şi ieşi pe prima uşă ce îi ieşise în cale. Realiză că era afară, doar că nu era tot acel loc pe unde intrase în casă, acesta era total diferit, avea ceva pe jos, verde, părea a fi iarbă, dar nu era sigur, căci nu prea semăna cu nici o plantă întâlnită până atunci... Îi era frică, se gândea că probabil acel bărbat îl căuta şi că probabil îl vă omora. Era convins de acest lucru, pentru că mai văzuse acea privire, atunci când încerca să îi oprească pe răzvrătiţi sistemului, dar atunci nu îi era frică pentru că nu simţea ce simte acum şi mai avea şi arme ca să oprească rebeliunea... Dar acum... De această dată era diferit, pentru că nu avea nici o armă şi nici nu se recuperase încă, în plus, nu ştia regulile acestui stat ascuns în cercul polar. Începuse să tremure, doar la aceste gânduri şi când a fost atins pe umăr, se lăsă la pământ, ghemuit şi implora pentru viaţa lui, nevrând să vadă cine se afla în spatele lui...
- De ce te agiţi atât? atunci realiză că era vocea Dashei şi se ridică în picioare, întorcându-se spre ea, Sebrin încremeni, căci cu ea era acel bărbat...
- Hei... acel bărbat ridică o mână în sus şi adăugă: De ce ai fugit de mine?
- Eu-eu nuuu aa am fuuugit... încerca Sebrin să pară cât mai calm, dar îl trăda bâlbâiala...
- Lasă-l în pace Masha! Că de nu... dar Dasha nu apucă să continue, căci acesta începu să râdă şi spuse:
- Că de nu ce?
- Nu am să mai vorbesc cu tine! spuse Dasha, părând că se supără.
- Dar ce i-am făcut eu? El a fugit de mine! Nu am nici o vină! Dasha, crede-mă! încercă el să o împace ca să îi treacă supărarea.
- Te-ai uitat urât la mine, cu acea privire plină cu dorinţa de a mă ucide! de această dată Sebrin nu mai ezită şi îşi recăpătase cumpătul...
- Ceeee? spuse Masha care începuse să râdă cu putere, îl bătu pe spate prieteneşte pe Sebrin şi se întoarse spre Dasha, vârând să îi spună ceva, dar aceasta îi dădu o palmă şi îi spuse:
- De câte ori ţi-am spus să nu mai intimidezi oameni cu priviri ciudate?
Masha acum nu mai râdeam, în schimb îşi lăsă privirea în jos şi îşi ceru iertare pentru că vroia să se joace şi el puţin cu cineva care nu îl cunoştea. Apoi ca să se revanşeze faţă de Sebrin, îi promise că are să îl ducă mâine să viziteze tot oraşul şi chiar să îşi cumpere câteva haine de schimb, pentru că nu putea să se plimbe prin oraş cu acea uniformă de pilot. După ce au cinat, îi arătară dormitorul în care avea să stea şi Masha ia împrumutat o pijama până când acesta are să îşi cumpere cele necesare.
Noaptea trecuse destul de greu pentru Sebrin, căci se gândea dacă cei doi erau căsătoriţi sau erau iubiţi, aceste gânduri îl supărau pentru că el simţea ceva ciudat pentru Dasha, nu ştia cum să descrie acel sentiment, vroia să o întrebe chiar pe ea, dar de fiecare dată când a încercat să îi spună cum se simte ceva îl făcea să se reţină şi nu îşi putea termina fraza. De cele mai multe ori, schimba subiectul şi nu mai reuşea să spună ce gândea de fapt... Mereu îşi spunea că este un prost, că nu poate să deosebească sentimentele pe care el le simte şi nu înţelegea deloc, înainte îi era mult mai uşor să gândească, probabil pentru că nu putea să simtă nimic şi cu acest gând adormii...
- Hei, Sebrin! Sebriiin, trezeşte-te!
Sebrin se simţea cum parcă se cutremura totul în jurul său şi când deschise ochii realiză că era zgâlţâit de Masha care apucă pătura cu care era acoperit şi o zmulse brusc de pe el, iar în acel moment el strigă:
- Masha, stai că te prind şi să vezi ce îţi fac eu...
- Văd că te-ai trezit! Bună dimineaţa! spuse calm Masha care zâmbea subtil.
- Nu m-am trezit! De fapt tu mai trezit! încă avea în glas supărarea că a fost în acest fel trezit.
- Sebrin de ce eşti atât de supărat? de această dată Masha râdea cu poftă.
- Supărat? Eu? iar în acea clipă realiză că acestea erau sentimentele de ură de care auzise şi citise prin diverse rapoarte vechi ale sistemului.
Îşi suprimă acele sentimente şi încercă să privească partea frumoasă a lucrurilor, se îmbrăcă şi coborî la masă, exact cum îi spusese Masha. O zări aşezată pe Dasha la masă şi în acea clipă inima începu să îi bată cu putere în momentul când ea îşi ridică privirea în sus şi îl privi fix în ochi, îi spuse cu acelaşi glas dulce şi cald:
- Bună dimineaţa! Cum ai dormit? a ezitat pentru câteva secunde să răspundă căci se simţea stingherit, dar într-un final spuse:
- Bună dimineaţa! Am dormit minunat!
- Mă bucur să aud acest lucru! Dar... Hai şi stai jos, căci altfel se va răcii mâncarea! spuse Dasha, pentru că văzuse că acesta doar stătea în dreptul uşii şi nu se apropia de masă.
Curiozitatea îl cuprinse pe Sebrin în momentul în care Masha intră în încăpere şi se îndreptă spre Dasha, se aplecă deasupra ei şi o sărută pe obraz spunând bineţe, apoi se îndreptă spre partea opusă a ei şi se aşeză pe scaun. Acum era sigur că între cei doi era ceva mai mult decât o simplă prietenie şi era convins că cei doi locuiau împreună de foarte mult timp. Îşi spuse că mai mult ca sigur sunt iubiţi, dacă nu chiar căsătoriţi şi îl cuprinse deznădejdea, că nu va mai putea să o privească în acelaşi mod ca până acum. Şi se întrebă cum o priveşte el de fapt şi cum poate să nu se mai gândească la ea, îşi aduse aminte că văzuse o bibliotecă în drum spre casă şi că acolo se aflau multe cărţi care îţi descriu sentimentele pe care le simţi sau cel puţin aşa îi spusese Dasha. Se decise că are să meargă acolo şi că are să caute o carte care să îl lămurească despre ceea ce simte el pentru ea...
Totul a început acum 418 ani, când lumea nu mai avea speranţă... Totul era controlat de o sigură putere numită Riyū no seigyo, pe scurt RNS, care deţinea controlul raţiunii printr-o tehnologie foarte avansată. Nimeni nu putea să scape din mrejele lor, pentru că cel mai mic sentiment era înlăturat, făcând ca întreaga omenire să uite cum se manifestă sentimentele de iubire, de durere, de ură, de dispreţ sau de admiraţie faţă de alte persoane sau lucruri. Doar simţul raţiuni le rămase ca să le dicteze impulsurile inimi, toţi ascultând de acea raţiune, păreau roboţi. Dar ceva s-a schimbat, pentru că sistemul a luat în calcul toate variantele unei nesupuneri şi a prezis că va apărea cineva care va distruge întreaga organizație... Astfel că ia naştere o nouă latură a RNS-ului, numită Difendā no shihai-ken, pe scurt DNSK ocupându-se cu apărarea RNS şi distrugerea oricărui sentiment ce apărea în lume.
De atunci au trecut 400 de ani şi încă nimic nu se schimbase, mulţi conducători ai sistemului, au început să creadă că programul s-a înşelat cu privire la acea prezicere. Oricum omenirea s-a dezvoltat mult şi toţi oameni au uitat de acele sentimente inutile. Ce nu ştiau ei, era ca un om influent, a reuşit să adăpostească un grup de oameni ce se împotriveau sistemului.
Un mare savant, care a văzut cu câtă amploare creşte RNS în lume, a reuşit să creeze o ascunzătoare în Antarctica, chiar la capătul lumii, unde temperaturile coborau până la -120°C. Aici, în mai puţin de doi ani, a reuşit să strângă o populaţie de câteva sute de oameni, de pe întreg pământul. Aceşti oameni erau intelectuali, savanţi, doctori, mecanici şi cercetători, toţi au vrut să scape de acel sistem care controla omenirea. Credeau cu tărie că într-o zi vor reuşi să destrame acel sistem, dar ani au trecut şi cercetările lor asupra RNS-ului nu au dus nicăieri. Erau conştienţi că nu vor putea să răstoarne uşor acel sistem. Aşa că pentru început, au creat o şcoală care să îi ajute să descopere talentele copiilor lor. S-au gândit că este mult mai uşor să îi crească pe urmaşi în funcţie de înclinaţiile pe care le are fiecare dintre ei...
În Prezent
- Ce se întâmplă? Unde mă aflu? De ce nu îmi aduc aminte nimic? Dar cine sunt eu? aceste gânduri apăreau pe monitorul unui calculator mult prea vechi. Omul care era conectat la câmpul de electromagneţi, părea confuz, dar auzi o voce feminină, caldă şi liniştită care spunea:
- Nu îţi aminteşti? Poate că a eşuat experimentul meu!? Nu, nu are cum! Probabil ai amnezie temporală! Dar...
- Cine eşti? iar un monitor al aparatelor la care era conectat acel om, începu să arate cum pulsul îi creştea...
- Ce mă bucur! spuse uşurată acea voce, continuând: Am reuşit! Vino să vezi! Chiar am reuşit!
- Ce vrei să spui? de această dată era o voce îmbătrânită de timp şi omul nu îşi putea da seama dacă era bărbat sau femeie.
- Nu vezi? Uite cum îi creşte pulsul! Este clar că acum simte...!
- Ai dreptate! Ai reuşit!
- Da! După atâtea sacrifici, după atâta timp...
Omul ce se afla întins pe pat, nu înţelegea nimic şi vroia să întrebe despre ce este vorba, dar ochii i se îngreunau şi la scurt timp adormi fără a putea să întrebe ceva... Când se trezise, observă că nu se mai afla în acea încăpere, ci într-o alta, mult mai luminată şi nici la aparatele acelea ciudate nu mai era conectat. Încerca să îşi aducă aminte cum se numeşte, dar nu reuşea şi nici măcar nu ştia unde se afla, îşi scutură capul şi încercă să nu se mai gândească la nimic.
Nu după mult timp, apăru în încăpere o tânără cu părul lung şi roşiatic, cu un halat alb şi în mână cu un caiet şi un creion. S-a apropiat de pat şi a început să îi controleze ochii, fără să spună ceva, omul se simţea stingherit de această atmosferă, care i se părea chiar ciudată, aşa că începu să spună:
- Eu... eu...
- Sst! şi femeia îi puse un deget pe buze.
- Dar...
- Am să vorbesc cu tine după ce termin de investigat starea ta de sănătate!
- Bine! spuse timid.
A aşteptat în linişte să i se facă investigaţia medicală, era puţin speriat, dar se liniştea pe dată când o auzea dându-i mici comenzi precum să deschidă gura sau să îşi ridice hainele. Şi de fiecare dată după ce îi controla câte o zonă a corpului, aceasta îşi nota fiecare descoperire în acel caiet. Nu după mult timp, o auzi spunând:
- Ce mă bucur! în acea clipă, omul realiză că este aceiaşi voce pe care o auzise în camera întunecată, aşa că el întrebă direct:
- Cine eşti? Cine sunt eu? Unde suntem? Cum am ajuns aici? De ce...
- Te rog, nu aşa repede! Nu am cum să îţi răspund la toate întrebările! Hai să le luăm pe rând! Ce zici? şi îi făcu cu ochiul, în acea clipă el se ruşină şi spuse încet:
- Bine! Iartă-mă...! Deci cine eşti?
- Eu sunt cercetătorul Dasha! Şi medicul tău! spuse cu un glas încrezut.
- Dar eu cine sunt?
- Hm... se vedea clar că nu putea să îi răspundă...
- Unde ne aflăm? Unde sunt acum? omul văzând că aceasta nu mai spunea nimic, încercă să mai spună ceva, dar spre surprinderea lui, ea zise:
- Suntem într-un spital din oraşul LIN, a statului Verboten! Ar trebui să te odihneşti acum! spuse Dasha hotărâtă.
- Te rog, mai răspunde-mi la o întrebare...
- Nu acum! E timpul să dormi! şi fără să îl mai lase să mai spună ceva, îl injectă, iar el adormi aproape imediat.
Dasha ieşi din cameră pacientului şi se îndreptă spre sala de cercetare, pentru că descoperise ceva incredibil, era sigură că o să reuşească să îi recupereze şi memoria. văzuse în privirea lui că nu este orice fel de amnezie, ci mai mult ca sigur era un efect secundar provocat de înlăturarea acelui cip minuscul, pe care l-a descoperit în corpul lui. Îşi amintea că în primele cercetări, aparatele de controlare a sentimentelor erau mult mai mari, aveau cam 4-5cm. Iar cel găsit la acel bărbat nu depăşea câţiva milimetri, probabil că micşorarea aparatului a dus şi la acel efect secundar. Trebuia să cerceteze şi avea nevoie de oameni buni la tehnologie, la programare, pentru că îi era frică că nu cumva să aibă un sistem de urmărire sau altceva. I se mai părea ciudat, că unul dintre ochii omului avea irisul puţin modificat, un milimetru părea roşiu-argintiu. Dintr-o dată prin minte îi trecu un gând şi fugi înapoi în salonul de unde ieşise cu câteva minute înainte. Îşi scoase lupa ce o avea în buzunarul halatului şi îi ridică pleoapa pacientului, a fost surprinsă să vadă că în iris se afla o altă plăcuţă, diferită faţă de cealaltă. Speriată lăsă pleoapa în jos şi ieşi din cameră, apoi se îndreptă spre telefonul de la capătul holului şi formă numărul de la chirurgie. În mai puţin de două minute se ivise un bărbat la vreo 70 de ani, înalt şi cu părul alb, iar lângă el un alt bărbat de 25 de ani, un prieten de-al ei.
- Am încurcat-o! strigă Dasha înspre ei.
- Nu trebuie să te temi aşa, scumpa mea! spuse bărbatul tânăr.
- Dar dacă ne-au descoperit?
- Lasă! Hai să îl examinăm! Şi după aceea ne vom gândi la consecinţe! spuse şi cel bătrân.
- Pe aici, vă rog! şi Dasha le arăta drumul până în camera pacientului.
După o examinare amănunţită, unul dintre cei doi o întrebă cât somnifer a folosit şi când la administrat. După ce au aflat aceste lucruri, au cerut fişa pacientului, pentru că nu vroiau să facă nici măcar o greşeală, au cercetat toate informaţiile de câteva ori, au constatat că nu este nici un pericol dacă vor scoate acel obiect. Îl transportară până în sala de operaţii şi la scurt timp au scos acea plăcută, pe care imediat au preluat-o câţiva informaticieni şi programatori, pentru a vedea dacă cei din RNS şi-au dat seama ce se întâmplă şi mai ales dacă le-au găsit locaţia.
Dasha între timp se întoarse în laborator şi începuse să cerceteze acea plăcută, aştepta să primească şi cealaltă plăcută. Astfel că începuse să adune multe informaţii despre tehnologia care suprima sentimentele şi la scurt timp echipa de programatori aduseră şi cealaltă plăcută. Acum putea să adune şi celelalte informaţi, se aştepta să descopere lucruri ascunse despre sistemul lor. Dar spre surprinderea întregii echipe, au descoperit că cele două plăcuţe erau umplute de câmpuri electromagnetice care face orice purtător al lor să îşi suprime orice sentiment. Iar cel poziţionat în zona ochilor, îl făcea să uite orice întâmplare care i-ar putea stârni sentimentele.
Au realizat că şi simţul durerii fizice era mult alterat, dar nu îşi puteau da seama cum, pentru că acele câmpuri electromagnetice, puteau să dea doar diferite impulsuri. Probabil mai exista încă o plăcuţă în organismul acelui om şi toţi se întrebau unde ar putea fi. Ştiau că prima plăcută se aflase în zona inimi şi alta în irisul ochiului, dar cea dea treia trebuia să fie într-o zonă în care să se poată controla orice mişcare şi care să dea informaţi despre purtător sistemului. O zonă care să nu necesite energie exterioară şi să aibă funcţie de calculator... Dasha gândind astfel ajunse la concluzia că singura zonă din corpul omului, era creierul, singurul cu funcţia de transmitere a informaţiilor.
În clipa în care a realizat acest lucru, îi rugă pe cei doi chirurgi să îi facă un control acelui pacient, dar de această dată să fie unul mult mai amănunţit, asupra corpului. Le luase câteva zile până când au descoperit alte două cipuri, care se aflau în zonele apropiate de creier, mai exact implantate în cele două emisfere ale creierului, deasupra cutiei craniene, dar sub pielea ce o acoperea...
După cercetarea şi testarea tuturor plăcuţelor, Dasha a realizat că acum au toate informaţiile legate de RNS şi că puteau însfârşit să distrugă sistemul lor fără a face rău întregii omeniri. Era fericită că una dintre plăcuţe a acumulat suficiente informaţi şi mai ales că nu a putut să se conecteze la baza centrală de stocare a informaţiilor, astfel că oraşul şi statul lor nu au fost descoperite. Totuşi era uimită cum un cip atât de mult putea să stocheze informaţii vizuale, comasate formând un film şi chiar şi auditive.
Din acele informaţii, a aflat că pe acel pacient îl cheamă Sebrin şi că este din sudul RNS-ului, că nu are familie şi nici prieteni. Că era pilot de elită dintr-o unitate specială ce se numea DNSK, care vroia să se sinucidă şi s-a oferit voluntar ca să verifice capătul lumii, cercul polar, chiar întreaga regiune polară. Ultimele informaţii arătau că îşi terminase investigarea şi că se întorcea acasă, dar îi îngheţase motorul sau rămăsese fără combustibil, căci avionul ce îl pilota cădea în gol spre pământ. Văzând iminentul impact cu pământul, a reuşit să se catapulteze din avion şi să îşi deschidă paraşuta. A fost purtat de vânturi şi aproape îngheţat, când a descoperit o intrare într-o peşteră şi s-a hotărât să intre spre a se încălzi. Dar nici nu intră bine acolo că îl apucase somnul, apoi se trezise într-o încăpere întunecată şi legat de mâini şi de picioare, pe o masă ciudată şi nişte aparate ciudate. Dasha nu mai era interesată de acele informaţi, pentru că erau din timpul primei operaţii...
Sebrin după câteva zile de somn, în sfârşit se trezi cu o poftă mare de mâncare, dar nu i s-a permis să mănânce, în schimb i s-a dat voie să bea cafea şi ceaiuri pentru a se antrena. Observă că treptat începea să îşi amintească întreaga lui viaţă şi chiar începea să simtă câteva sentimente pe care nu putea să le asocieze cu nimic. În timp, el a început să descopere ce înseamnă fiecare sentiment şi chiar să facă diferenţa dintre ele, realizând treptat cât de nedrept este acel sistem, care la controlat în tot acest timp...
Trecuse mai bine de o lună de când Sebrin se afla în grija Dashei şi era pentru prima oară când putea să părăsească spitalul, nu ştia ce va putea să facă şi nici dacă va putea să se descurce în această lume. Observă că clădirile erau construite din beton şi fier, nu mai văzuse aşa ceva decât în filmele vechi când oameni încă mai aveau sentimente. El trăise toată viaţa într-o cazarmă construită dintr-un plastic în exterior, iar în interior, întreg mobilierul era creat dintr-un material asemenea siliconului. Uimirea lui era mare, când observă că existau persoane foarte bătrâne şi fără se se abţină spuse:
- Uau, nu pot să cred...!
- Ce nu poţi să crezi? întrebă Dasha care îl acompania spre casa în care el urma să locuiască.
- Uite ce de lume bătrână!
- Nu fi nepoliticos! se auziră mai multe glasuri deodată, iar Dasha începuse să râdă, căci ştia la ce se referea el, mai ales că în acele informaţii, îi văzuse părinţi cum au murit când încă aveau abia 35 de ani şi că toată lumea care împlinea acea vârstă murea, dar ea spuse:
- Nu-i aşa că e minunat?
- Este! spuse fericit acesta şi Dasha îl auzea cum se minună de fiecare dată când descoperea ceva nou.
Au mers cam o oră şi ceva şi iată că au ajuns în faţa unei căsuţe şi intrând, Sebrin a fost şi mai uimit de ce se afla înăuntrul casei. Aşa că fără să ceară voie, începu să cerceteze fiecare colţişor din casă, a descoperit o cameră la parter şi Dasha îi spuse că aceea era o sufragerie. Apoi intră şi în bucătărie şi se minună de tot ce era acolo, ieşi şi a vrut să urce pe nişte trepte care duceau la etaj, dar se opri, căci în partea de sus a scărilor era un bărbat care se uita urât la el. În acel moment a simţit un fior de frică şi fără a se mai gândi, o luă la fugă şi ieşi pe prima uşă ce îi ieşise în cale. Realiză că era afară, doar că nu era tot acel loc pe unde intrase în casă, acesta era total diferit, avea ceva pe jos, verde, părea a fi iarbă, dar nu era sigur, căci nu prea semăna cu nici o plantă întâlnită până atunci... Îi era frică, se gândea că probabil acel bărbat îl căuta şi că probabil îl vă omora. Era convins de acest lucru, pentru că mai văzuse acea privire, atunci când încerca să îi oprească pe răzvrătiţi sistemului, dar atunci nu îi era frică pentru că nu simţea ce simte acum şi mai avea şi arme ca să oprească rebeliunea... Dar acum... De această dată era diferit, pentru că nu avea nici o armă şi nici nu se recuperase încă, în plus, nu ştia regulile acestui stat ascuns în cercul polar. Începuse să tremure, doar la aceste gânduri şi când a fost atins pe umăr, se lăsă la pământ, ghemuit şi implora pentru viaţa lui, nevrând să vadă cine se afla în spatele lui...
- De ce te agiţi atât? atunci realiză că era vocea Dashei şi se ridică în picioare, întorcându-se spre ea, Sebrin încremeni, căci cu ea era acel bărbat...
- Hei... acel bărbat ridică o mână în sus şi adăugă: De ce ai fugit de mine?
- Eu-eu nuuu aa am fuuugit... încerca Sebrin să pară cât mai calm, dar îl trăda bâlbâiala...
- Lasă-l în pace Masha! Că de nu... dar Dasha nu apucă să continue, căci acesta începu să râdă şi spuse:
- Că de nu ce?
- Nu am să mai vorbesc cu tine! spuse Dasha, părând că se supără.
- Dar ce i-am făcut eu? El a fugit de mine! Nu am nici o vină! Dasha, crede-mă! încercă el să o împace ca să îi treacă supărarea.
- Te-ai uitat urât la mine, cu acea privire plină cu dorinţa de a mă ucide! de această dată Sebrin nu mai ezită şi îşi recăpătase cumpătul...
- Ceeee? spuse Masha care începuse să râdă cu putere, îl bătu pe spate prieteneşte pe Sebrin şi se întoarse spre Dasha, vârând să îi spună ceva, dar aceasta îi dădu o palmă şi îi spuse:
- De câte ori ţi-am spus să nu mai intimidezi oameni cu priviri ciudate?
Masha acum nu mai râdeam, în schimb îşi lăsă privirea în jos şi îşi ceru iertare pentru că vroia să se joace şi el puţin cu cineva care nu îl cunoştea. Apoi ca să se revanşeze faţă de Sebrin, îi promise că are să îl ducă mâine să viziteze tot oraşul şi chiar să îşi cumpere câteva haine de schimb, pentru că nu putea să se plimbe prin oraş cu acea uniformă de pilot. După ce au cinat, îi arătară dormitorul în care avea să stea şi Masha ia împrumutat o pijama până când acesta are să îşi cumpere cele necesare.
Noaptea trecuse destul de greu pentru Sebrin, căci se gândea dacă cei doi erau căsătoriţi sau erau iubiţi, aceste gânduri îl supărau pentru că el simţea ceva ciudat pentru Dasha, nu ştia cum să descrie acel sentiment, vroia să o întrebe chiar pe ea, dar de fiecare dată când a încercat să îi spună cum se simte ceva îl făcea să se reţină şi nu îşi putea termina fraza. De cele mai multe ori, schimba subiectul şi nu mai reuşea să spună ce gândea de fapt... Mereu îşi spunea că este un prost, că nu poate să deosebească sentimentele pe care el le simte şi nu înţelegea deloc, înainte îi era mult mai uşor să gândească, probabil pentru că nu putea să simtă nimic şi cu acest gând adormii...
- Hei, Sebrin! Sebriiin, trezeşte-te!
Sebrin se simţea cum parcă se cutremura totul în jurul său şi când deschise ochii realiză că era zgâlţâit de Masha care apucă pătura cu care era acoperit şi o zmulse brusc de pe el, iar în acel moment el strigă:
- Masha, stai că te prind şi să vezi ce îţi fac eu...
- Văd că te-ai trezit! Bună dimineaţa! spuse calm Masha care zâmbea subtil.
- Nu m-am trezit! De fapt tu mai trezit! încă avea în glas supărarea că a fost în acest fel trezit.
- Sebrin de ce eşti atât de supărat? de această dată Masha râdea cu poftă.
- Supărat? Eu? iar în acea clipă realiză că acestea erau sentimentele de ură de care auzise şi citise prin diverse rapoarte vechi ale sistemului.
Îşi suprimă acele sentimente şi încercă să privească partea frumoasă a lucrurilor, se îmbrăcă şi coborî la masă, exact cum îi spusese Masha. O zări aşezată pe Dasha la masă şi în acea clipă inima începu să îi bată cu putere în momentul când ea îşi ridică privirea în sus şi îl privi fix în ochi, îi spuse cu acelaşi glas dulce şi cald:
- Bună dimineaţa! Cum ai dormit? a ezitat pentru câteva secunde să răspundă căci se simţea stingherit, dar într-un final spuse:
- Bună dimineaţa! Am dormit minunat!
- Mă bucur să aud acest lucru! Dar... Hai şi stai jos, căci altfel se va răcii mâncarea! spuse Dasha, pentru că văzuse că acesta doar stătea în dreptul uşii şi nu se apropia de masă.
Curiozitatea îl cuprinse pe Sebrin în momentul în care Masha intră în încăpere şi se îndreptă spre Dasha, se aplecă deasupra ei şi o sărută pe obraz spunând bineţe, apoi se îndreptă spre partea opusă a ei şi se aşeză pe scaun. Acum era sigur că între cei doi era ceva mai mult decât o simplă prietenie şi era convins că cei doi locuiau împreună de foarte mult timp. Îşi spuse că mai mult ca sigur sunt iubiţi, dacă nu chiar căsătoriţi şi îl cuprinse deznădejdea, că nu va mai putea să o privească în acelaşi mod ca până acum. Şi se întrebă cum o priveşte el de fapt şi cum poate să nu se mai gândească la ea, îşi aduse aminte că văzuse o bibliotecă în drum spre casă şi că acolo se aflau multe cărţi care îţi descriu sentimentele pe care le simţi sau cel puţin aşa îi spusese Dasha. Se decise că are să meargă acolo şi că are să caute o carte care să îl lămurească despre ceea ce simte el pentru ea...
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.