Era târziu în noapte, când bătrâna Simarus a fost trezită de un bubuit puternic şi când deschise ochii observă o lumină puternică care cobora din înaltul cerului spre pământ. Se ridică din pat şi se îndreptă înspre fereastă, astfel că în clipa în care se uită afară descoperi că vântul sufla cu putere, i se părea că tot ce vede dincolo de geamuri se întâmpla aievea. Nu înţelegea ce se întâmplă, dar un gând îi trecu prin minte şi murmură:
- Nu se poate! Este imposibil! În sfârşit după mii de ani, după atâta aşteptare, el este aici! în acea clipă cineva intră pe uşa dormitorului şi se aruncă în patul ei, acoperindu-se cu pătura ce era răvăşită, spunând:
- Bunico ce se întâmplă?
- Nimic scumpa mea! Hai linişteşte-te! Aşa! şi o mângâie părinteşte, apoi continuă: Nu ai de ce să îţi faci griji, căci eu sunt aici pentru tine!
- Bine bunico! şi închise ochii, adormind imediat.
Bătrâna Simarus îşi privea nepoata cum dormea liniştită şi gândurile, pline de îngrijorare îi reveneau în minte, pentru că acum nu mai era nimic de făcut, tot ce mai putea face, era ca în zori să plece cât mai departe de acel loc, unde se va produce acel ceva care va veni cât de curând. Încercă să îşi aducă aminte ce era acel ceva, dar cu cât se chinuia să îşi amintească cu atât uita mai multe detalii, parcă cineva vroia voit să îi şteargă din amintiri orice avea legătură cu acel ceva...
Venise dimineaţa şi mulţi oameni în vârstă au început să plece din oraş, pe mulţi dintre ei, îi vedeai cum se rugau de copii sau de nepoţi să îi asculte şi să îi urmeze spre singurul loc sigur de pe Pământ. De cum se trezi, bătrâna Simarus strânse din casă ce era mai de preţ şi îşi rugă şi nepoata să facă acelaşi lucru, iar în nici o oră erau pe drum, căci nu puteau să mai zăbovească nici măcar o clipă. Copila nu prea înţelegea ce se întâmplă aşa că îşi făcu curaj şi o întrebă pe bunica sa ce se întâmplă. Simarus a stat puţin pe gânduri şi într-un final zise:
- Oricum ai să afli mai devreme sau mai târziu!
- Ce anume bunico?
- Ştii orăşelul nostru în care locuim are un secret blestemat... spuse bătrâna plină de amărăciune şi teamă.
- Care, bunico?
- Se spune că acum mult timp, locuitori acestor ţinuturi, erau cei mai răi oameni din lume şi chiar aveau legături cu Iadul, făcând diverse pacte pentru a distruge toţi cotropitorii!
- Dar, bunico, ce legătură au cu noi?
- Ce legătură? Păi strămoşii noştri erau cotropitorii! Au distrus viaţa unei întregi naţiuni şi atunci când ultimul om din acel neam a fost omorât, a apărut un Demon şi ne-a spus că dacă nu ne vom căi de faptele noastre întregul nostru neam va pieri!
- E atât de crud şi atât de nedrept! Săraci de ei! şi fata începuse să plângă.
- Gata, gata, nu mai plânge! spuse pe tonul cel mai calm bătrâna.
O perioadă îndelungată de timp, nici una nu a mai spus nimic, fata părea confuză şi se vedea clar că nu prea înţelegea ce se întâmplă, până când o întrebare îi stătea pe buze şi nemaiputând să o păstreze doar pentru ea, zise:
- Bunico, dar nu crezi că este exagerată această poveste? Şi în plus, cum ştim noi când a venit vremea ca să plătim păcatele strămoşeşti?
- Aşa am crezut şi eu că această poveste este pentru a speria copii seara, dar mi-am schimbat părerea azi-noapte când am văzut semnele... vocea ei tremura şi abia a reuşit să spună aceste lucruri, căci, parcă o piatră mare i se puse pe corzile vocale, făcându-i cuvintele aproape imposibil de înţeles.
- Ce semne bunico? spuse fata fără pic de frică.
- Acea furtună, care s-a stârnit de nicăieri şi care a încetat la fel de repede cum a început, în plus cartea aceasta descrie detaliat tot ce trebuie să ştim despre vremea când vom fi pedepsiţi! şi îi întinse o carte veche şi dezlipită, probabil din cauză că a fost des citită...
Fata luă cartea şi fără să mai spună nimic, începuse să citească, cu cât înainta mai mult în povestea ce era cuprinsă în acele pagini galbene, cu atât îi era imposibil să creadă toate acele lucruri. Descoperise şi unde o ducea bunica ei, dar nu prea îi venea să creadă, pentru că nu există nicăieri acea fortăreaţă imensă, care poate să salveze omenirea de la pieire. După ce termină întreaga carte de citit, observă că la finalul cărţi se afla harta lumii, iar în mijlocul continentului european era un cerc roşu, curiozitatea îi era mare şi îşi întrebă bunica, arătându-i şi harta în acelaşi timp:
- Bunico, noi aici mergem?
- Da! Acolo este fortăreaţa care ne va salva!
- Dar nu îmi amintesc să existe aici o fortăreaţă!
- Există! Vezi acei munţi?
- Munţii Carpaţi?
- Da! Ei de fapt nu sunt nişte munţi, ci este fortăreaţa salvatoare!
- Nu înţeleg...
- Când o să ajungem ai să înţelegi, până atunci încearcă să dormi puţin, căci mai aveam încă mult de mers...
- Bine, bunico, am să dorm un pic!
Iar fata închise ochii şi la scurt timp adormi, iar când deschise ochii se afla la vestitul monument natural Sfinxul din Carpaţi, uitându-se prin împrejurimi observă că se adunaseră foarte mulţi oameni, dar mulţi dintre ei erau foarte înaintaţi în vârstă, zărise şi câţiva copii apropiaţi de vârsta ei. Totuşi era puţin nedumerită cum de a ajuns acolo, căci nu vedea maşina şi îşi făcuse curaj să o întrebe de aceste lucruri pe bunica ei:
- Păi draga mea, am văzut că erai aşa de obosită, că nu am vrut să te trezesc şi am rugat pe băiatul acela să mă ajute să te aduc până aici... în timp ce îi spunea aceste lucruri, bunica ei indică cu degetul un tânăr de vreo 17 ani, care se afla destul de aproape de ele.
Fata văzându-l roşi pe loc de ruşine şi îşi lăsă capul în jos, căci nu ştia cum să reacţioneze, mai ales că acel băiat era frumos, avea un păr negru, puţin ondulat şi nişte ochi foarte pătrunzători, îţi dădeau senzaţia că vor să îţi invadeze întregul suflet, până la cele mai mici secrete...
- Bunico, ce aşteptăm aici? spuse fata care vroia să îşi îndepărteze gândul de la băiatul acela.
- Aşteptăm să ne vină rândul, draga mea! spuse simplu bătrâna.
- Rândul la ce anume, bunico?
- Vreau să spun că noi ca să intrăm în fortăreaţă trebuie să plătim un tribut lui Zalmoxis!
- Un tribut? Cine e Zalmoxis?
- Da! El este un zeu străvechi care ne-a protejat mereu şi ne-a construit această fortăreaţă...
Dintr-o dată pământul se cutremură şi un nor imens de praf apăru dinspre Sfinx, toată lumea se aruncă pe jos şi nimeni nu mai spunea nimic, toţi aşteptau ca praful să se risipească. Acest lucru venise în scurt timp şi când fata privise peste toţi oameni care zăceau pe pământ, observă spre surprinderea ei că în partea stângă a gâtului Sfinxului, apăruseră nişte scări imense, care îţi dădeau senzaţia că se adâncesc până în interiorul maxilarului. Observă cum oameni au început să urce pe acele trepte şi cum dispăreau în interiorul acelui monument, îi era teamă şi nu vroia să se ridice de jos, dar bunica ei o trăgea de mână şi nemaiavând ce face se ridică şi se îndreptă spre acea intrare misterioasă.
Teamă o cuprinse, începuse să tremure din tot corpul în momentul în care ajunse la ultima treaptă, se uitase în spatele ei, dar nu mai vedea nimic acolo, dispăruse şi cerul frumos, era o linişte care îţi provoca şi mai multă teamă. Acum păşea printr-un coridor îngust, unde ardeau câteva torţe şi observă că se apropie de o uşă imensă dintr-o piatră ciudată, neagră şi foarte lucioasă, iar în fiecare parte a ei exista câte o balanţă. Bunica ei îi spuse să fie atentă la ea şi să facă exact ce face ea, a vrut să o urmeze dar ceva invizibil nu îi dădea voie, simţea că cineva parcă o ţinea strâns legată de acel loc. Îşi vedea bunica cum ia ceva argintiu în mână şi îşi înţeapă degetele, apoi zări cum aceasta atingea tasul stâng al fiecărei balanţe, după ce a făcut acest lucru se aşeză în faţa uşii, aşteptând ceva. Nu trecu mult şi fata auzi o harpă ce cântă atât de frumos, iar după aceea uşa se deschise şi bunica ei păşise în interiorul camerei, apoi uşa se închise la loc.
Muzica aceea o calmase şi era gata să se îndrepte spre uşă, când un bărbat i-o luă înainte împingând-o pe jos, fără să îi pese dacă ea era bine, fata era confuză şi cu greu se ridică de jos. Nu avea ce face şi aşteptă ca acel bărbat să îşi facă şi el ritualul, îl văzu cum îşi taie palma şi cum atinge tasurile din partea dreaptă, cum se aşează şi el în dreptul uşi, dar ceva părea diferit, parcă timpul trecea mai greu. La un moment dat se auzise, parcă de nicăieri, nişte glasuri înăbuşite de durere şi o trapă uriaşă se deschise sub picioarele acelui bărbat, aruncându-l într-un loc întunecat, plin cu oameni ce se tânguiau. Fata a realizat că este nedrept ce se întâmplă şi văzându-l pe acel om cum căzuse acolo, acel lucru îi provocase o frică de neimaginat, ştia că nu mai are cale de întoarcere şi că va trebui să treacă şi ea prin acel ritual. Dar parcă nu putea să facă nici măcar un pas, până la urmă realiză că cineva îi spuse să se calmeze, că totul va fi bine şi îi mai spuse că probabil acel bărbat nu era de fapt un om, ci mai mult ca sigur era un Demon care se deghizase în speranţa că va putea să distrugă întregul neam ce se adăpostea în fortăreaţă.
Auzind toate aceste lucruri, fata prinse puţin curaj şi păşi cu teamă înspre uşă, făcuse ritualul exact cum îşi văzuse bunica şi auzise acea muzică divină, iar la scurt timp ea era într-o nouă încăpere, imensă şi bine luminată, îşi întâlni aici bunica, care o luă în braţe şi îi spuse că de astăzi înainte vor încerca să supravieţuiască aici. Trecuse câteva ore, până când toată lumea intrase în acea încăpere, apoi uşile se făcură invizibile şi în faţa lor apăruseră alte trepte care duceau adânc în pământ.
Fără nici o grabă, lumea a început să coboare acele trepte care păreau să nu aibă sfârşit, probabil era un drum lung, căci fata era convinsă că coboară de cel puţin zece minute acele trepte şi încă nu se zărea nimic, se gândea că probabil e doar o iluzie, având în vedere că acele trepte erau construite în spirală şi probabil de aceea totul era atât de confuz.
Nici nu mai ştia de cât timp cobora acele trepte interminabile, dar dintr-o dată observă cum în faţa lor apăruse o uşă la fel de mare, de culoare roşiatică, iar fata se gândea că iar va trebui să facă vreun ritual ciudat. Când ajunse în dreptul acelei uşi, ea se deschise şi păşind prin acea deschizătură, a fost uimită să descopere un întreg oraş subteran, nici nu se zărea tavanul care era susţinut de clădirile construite aici. Totul părea ca şi când ar fi fost într-un oraş normal şi nu într-unul subteran, căci acel tavan era bine luminat şi probabil era vopsit în nuanţele cerului de vară.
I se părea şi mai curios cum oameni se îndreptau cu siguranţă spre fiecare căsuţă, fără a se certa sau fără a spune ceva, simţi cum bunica ei o prinse de mână şi îi spuse să o urmeze, fără să îi mai spună altceva, cele două se îndreptau spre una dintre căsuţele de la nivelurile superioare. Fetei nu îi venea să creadă cât de încăpătoare era casa în care intrase şi când privise prin una dintre ferestre, realiză că se afla foarte sus, iar oameni care mişunau păreau atât de mici.
- Draga mea, de acum încolo aceasta este casa noastră! Sper să îţi placă şi mai trebuie să şti ceva! dintr-o dată spuse bătrâna Simarus .
- Bine bunico, îmi place această casă! Dar unde ne aflăm? Cum se numeşte acest loc? Dar ce trebuie să mai ştiu?
- În primul rând, noi ne aflăm în oraşul Piroboridava! Şi suntem urmaşi unui trib puternic, iar când voi muri eu, tu vei fi căpetenie... nu apucă să continue ce avea de zis, căci nepoata ei începuse să strige uimită.
- Ceee? Cum aşa bunico? Nu înţeleg!
- Păi noi suntem din tribul dac, numit Costoboci, iar noi purtăm sângele lui Pieporis ce conducea acest trib! Am fost mereu protejate de membri tribului, de-a lungul secolelor dându-şi viaţa pentru a proteja acest sânge regal!
- Nu îmi vine să cred aceste lucruri...
- Va trebui să crezi aceste lucruri! Momentan, hai să mergem să e odihnim!
Simarus îi mai spuse nepoatei ei câteva lucruri, după care se îndreptă spre dormitorul unde avea să doarmă, însă regreta că nu mai are foarte mult timp ca să îl petreacă cu scumpa ei fetiţă. Totuşi spera ca acea primejdie ce se apropia să treacă fără a face prea multe victime printre supuşi tineri. Se întinse în pat şi cu aceste gânduri căzuse într-un somn adânc...
- Nu se poate! Este imposibil! În sfârşit după mii de ani, după atâta aşteptare, el este aici! în acea clipă cineva intră pe uşa dormitorului şi se aruncă în patul ei, acoperindu-se cu pătura ce era răvăşită, spunând:
- Bunico ce se întâmplă?
- Nimic scumpa mea! Hai linişteşte-te! Aşa! şi o mângâie părinteşte, apoi continuă: Nu ai de ce să îţi faci griji, căci eu sunt aici pentru tine!
- Bine bunico! şi închise ochii, adormind imediat.
Bătrâna Simarus îşi privea nepoata cum dormea liniştită şi gândurile, pline de îngrijorare îi reveneau în minte, pentru că acum nu mai era nimic de făcut, tot ce mai putea face, era ca în zori să plece cât mai departe de acel loc, unde se va produce acel ceva care va veni cât de curând. Încercă să îşi aducă aminte ce era acel ceva, dar cu cât se chinuia să îşi amintească cu atât uita mai multe detalii, parcă cineva vroia voit să îi şteargă din amintiri orice avea legătură cu acel ceva...
Venise dimineaţa şi mulţi oameni în vârstă au început să plece din oraş, pe mulţi dintre ei, îi vedeai cum se rugau de copii sau de nepoţi să îi asculte şi să îi urmeze spre singurul loc sigur de pe Pământ. De cum se trezi, bătrâna Simarus strânse din casă ce era mai de preţ şi îşi rugă şi nepoata să facă acelaşi lucru, iar în nici o oră erau pe drum, căci nu puteau să mai zăbovească nici măcar o clipă. Copila nu prea înţelegea ce se întâmplă aşa că îşi făcu curaj şi o întrebă pe bunica sa ce se întâmplă. Simarus a stat puţin pe gânduri şi într-un final zise:
- Oricum ai să afli mai devreme sau mai târziu!
- Ce anume bunico?
- Ştii orăşelul nostru în care locuim are un secret blestemat... spuse bătrâna plină de amărăciune şi teamă.
- Care, bunico?
- Se spune că acum mult timp, locuitori acestor ţinuturi, erau cei mai răi oameni din lume şi chiar aveau legături cu Iadul, făcând diverse pacte pentru a distruge toţi cotropitorii!
- Dar, bunico, ce legătură au cu noi?
- Ce legătură? Păi strămoşii noştri erau cotropitorii! Au distrus viaţa unei întregi naţiuni şi atunci când ultimul om din acel neam a fost omorât, a apărut un Demon şi ne-a spus că dacă nu ne vom căi de faptele noastre întregul nostru neam va pieri!
- E atât de crud şi atât de nedrept! Săraci de ei! şi fata începuse să plângă.
- Gata, gata, nu mai plânge! spuse pe tonul cel mai calm bătrâna.
O perioadă îndelungată de timp, nici una nu a mai spus nimic, fata părea confuză şi se vedea clar că nu prea înţelegea ce se întâmplă, până când o întrebare îi stătea pe buze şi nemaiputând să o păstreze doar pentru ea, zise:
- Bunico, dar nu crezi că este exagerată această poveste? Şi în plus, cum ştim noi când a venit vremea ca să plătim păcatele strămoşeşti?
- Aşa am crezut şi eu că această poveste este pentru a speria copii seara, dar mi-am schimbat părerea azi-noapte când am văzut semnele... vocea ei tremura şi abia a reuşit să spună aceste lucruri, căci, parcă o piatră mare i se puse pe corzile vocale, făcându-i cuvintele aproape imposibil de înţeles.
- Ce semne bunico? spuse fata fără pic de frică.
- Acea furtună, care s-a stârnit de nicăieri şi care a încetat la fel de repede cum a început, în plus cartea aceasta descrie detaliat tot ce trebuie să ştim despre vremea când vom fi pedepsiţi! şi îi întinse o carte veche şi dezlipită, probabil din cauză că a fost des citită...
Fata luă cartea şi fără să mai spună nimic, începuse să citească, cu cât înainta mai mult în povestea ce era cuprinsă în acele pagini galbene, cu atât îi era imposibil să creadă toate acele lucruri. Descoperise şi unde o ducea bunica ei, dar nu prea îi venea să creadă, pentru că nu există nicăieri acea fortăreaţă imensă, care poate să salveze omenirea de la pieire. După ce termină întreaga carte de citit, observă că la finalul cărţi se afla harta lumii, iar în mijlocul continentului european era un cerc roşu, curiozitatea îi era mare şi îşi întrebă bunica, arătându-i şi harta în acelaşi timp:
- Bunico, noi aici mergem?
- Da! Acolo este fortăreaţa care ne va salva!
- Dar nu îmi amintesc să existe aici o fortăreaţă!
- Există! Vezi acei munţi?
- Munţii Carpaţi?
- Da! Ei de fapt nu sunt nişte munţi, ci este fortăreaţa salvatoare!
- Nu înţeleg...
- Când o să ajungem ai să înţelegi, până atunci încearcă să dormi puţin, căci mai aveam încă mult de mers...
- Bine, bunico, am să dorm un pic!
Iar fata închise ochii şi la scurt timp adormi, iar când deschise ochii se afla la vestitul monument natural Sfinxul din Carpaţi, uitându-se prin împrejurimi observă că se adunaseră foarte mulţi oameni, dar mulţi dintre ei erau foarte înaintaţi în vârstă, zărise şi câţiva copii apropiaţi de vârsta ei. Totuşi era puţin nedumerită cum de a ajuns acolo, căci nu vedea maşina şi îşi făcuse curaj să o întrebe de aceste lucruri pe bunica ei:
- Păi draga mea, am văzut că erai aşa de obosită, că nu am vrut să te trezesc şi am rugat pe băiatul acela să mă ajute să te aduc până aici... în timp ce îi spunea aceste lucruri, bunica ei indică cu degetul un tânăr de vreo 17 ani, care se afla destul de aproape de ele.
Fata văzându-l roşi pe loc de ruşine şi îşi lăsă capul în jos, căci nu ştia cum să reacţioneze, mai ales că acel băiat era frumos, avea un păr negru, puţin ondulat şi nişte ochi foarte pătrunzători, îţi dădeau senzaţia că vor să îţi invadeze întregul suflet, până la cele mai mici secrete...
- Bunico, ce aşteptăm aici? spuse fata care vroia să îşi îndepărteze gândul de la băiatul acela.
- Aşteptăm să ne vină rândul, draga mea! spuse simplu bătrâna.
- Rândul la ce anume, bunico?
- Vreau să spun că noi ca să intrăm în fortăreaţă trebuie să plătim un tribut lui Zalmoxis!
- Un tribut? Cine e Zalmoxis?
- Da! El este un zeu străvechi care ne-a protejat mereu şi ne-a construit această fortăreaţă...
Dintr-o dată pământul se cutremură şi un nor imens de praf apăru dinspre Sfinx, toată lumea se aruncă pe jos şi nimeni nu mai spunea nimic, toţi aşteptau ca praful să se risipească. Acest lucru venise în scurt timp şi când fata privise peste toţi oameni care zăceau pe pământ, observă spre surprinderea ei că în partea stângă a gâtului Sfinxului, apăruseră nişte scări imense, care îţi dădeau senzaţia că se adâncesc până în interiorul maxilarului. Observă cum oameni au început să urce pe acele trepte şi cum dispăreau în interiorul acelui monument, îi era teamă şi nu vroia să se ridice de jos, dar bunica ei o trăgea de mână şi nemaiavând ce face se ridică şi se îndreptă spre acea intrare misterioasă.
Teamă o cuprinse, începuse să tremure din tot corpul în momentul în care ajunse la ultima treaptă, se uitase în spatele ei, dar nu mai vedea nimic acolo, dispăruse şi cerul frumos, era o linişte care îţi provoca şi mai multă teamă. Acum păşea printr-un coridor îngust, unde ardeau câteva torţe şi observă că se apropie de o uşă imensă dintr-o piatră ciudată, neagră şi foarte lucioasă, iar în fiecare parte a ei exista câte o balanţă. Bunica ei îi spuse să fie atentă la ea şi să facă exact ce face ea, a vrut să o urmeze dar ceva invizibil nu îi dădea voie, simţea că cineva parcă o ţinea strâns legată de acel loc. Îşi vedea bunica cum ia ceva argintiu în mână şi îşi înţeapă degetele, apoi zări cum aceasta atingea tasul stâng al fiecărei balanţe, după ce a făcut acest lucru se aşeză în faţa uşii, aşteptând ceva. Nu trecu mult şi fata auzi o harpă ce cântă atât de frumos, iar după aceea uşa se deschise şi bunica ei păşise în interiorul camerei, apoi uşa se închise la loc.
Muzica aceea o calmase şi era gata să se îndrepte spre uşă, când un bărbat i-o luă înainte împingând-o pe jos, fără să îi pese dacă ea era bine, fata era confuză şi cu greu se ridică de jos. Nu avea ce face şi aşteptă ca acel bărbat să îşi facă şi el ritualul, îl văzu cum îşi taie palma şi cum atinge tasurile din partea dreaptă, cum se aşează şi el în dreptul uşi, dar ceva părea diferit, parcă timpul trecea mai greu. La un moment dat se auzise, parcă de nicăieri, nişte glasuri înăbuşite de durere şi o trapă uriaşă se deschise sub picioarele acelui bărbat, aruncându-l într-un loc întunecat, plin cu oameni ce se tânguiau. Fata a realizat că este nedrept ce se întâmplă şi văzându-l pe acel om cum căzuse acolo, acel lucru îi provocase o frică de neimaginat, ştia că nu mai are cale de întoarcere şi că va trebui să treacă şi ea prin acel ritual. Dar parcă nu putea să facă nici măcar un pas, până la urmă realiză că cineva îi spuse să se calmeze, că totul va fi bine şi îi mai spuse că probabil acel bărbat nu era de fapt un om, ci mai mult ca sigur era un Demon care se deghizase în speranţa că va putea să distrugă întregul neam ce se adăpostea în fortăreaţă.
Auzind toate aceste lucruri, fata prinse puţin curaj şi păşi cu teamă înspre uşă, făcuse ritualul exact cum îşi văzuse bunica şi auzise acea muzică divină, iar la scurt timp ea era într-o nouă încăpere, imensă şi bine luminată, îşi întâlni aici bunica, care o luă în braţe şi îi spuse că de astăzi înainte vor încerca să supravieţuiască aici. Trecuse câteva ore, până când toată lumea intrase în acea încăpere, apoi uşile se făcură invizibile şi în faţa lor apăruseră alte trepte care duceau adânc în pământ.
Fără nici o grabă, lumea a început să coboare acele trepte care păreau să nu aibă sfârşit, probabil era un drum lung, căci fata era convinsă că coboară de cel puţin zece minute acele trepte şi încă nu se zărea nimic, se gândea că probabil e doar o iluzie, având în vedere că acele trepte erau construite în spirală şi probabil de aceea totul era atât de confuz.
Nici nu mai ştia de cât timp cobora acele trepte interminabile, dar dintr-o dată observă cum în faţa lor apăruse o uşă la fel de mare, de culoare roşiatică, iar fata se gândea că iar va trebui să facă vreun ritual ciudat. Când ajunse în dreptul acelei uşi, ea se deschise şi păşind prin acea deschizătură, a fost uimită să descopere un întreg oraş subteran, nici nu se zărea tavanul care era susţinut de clădirile construite aici. Totul părea ca şi când ar fi fost într-un oraş normal şi nu într-unul subteran, căci acel tavan era bine luminat şi probabil era vopsit în nuanţele cerului de vară.
I se părea şi mai curios cum oameni se îndreptau cu siguranţă spre fiecare căsuţă, fără a se certa sau fără a spune ceva, simţi cum bunica ei o prinse de mână şi îi spuse să o urmeze, fără să îi mai spună altceva, cele două se îndreptau spre una dintre căsuţele de la nivelurile superioare. Fetei nu îi venea să creadă cât de încăpătoare era casa în care intrase şi când privise prin una dintre ferestre, realiză că se afla foarte sus, iar oameni care mişunau păreau atât de mici.
- Draga mea, de acum încolo aceasta este casa noastră! Sper să îţi placă şi mai trebuie să şti ceva! dintr-o dată spuse bătrâna Simarus .
- Bine bunico, îmi place această casă! Dar unde ne aflăm? Cum se numeşte acest loc? Dar ce trebuie să mai ştiu?
- În primul rând, noi ne aflăm în oraşul Piroboridava! Şi suntem urmaşi unui trib puternic, iar când voi muri eu, tu vei fi căpetenie... nu apucă să continue ce avea de zis, căci nepoata ei începuse să strige uimită.
- Ceee? Cum aşa bunico? Nu înţeleg!
- Păi noi suntem din tribul dac, numit Costoboci, iar noi purtăm sângele lui Pieporis ce conducea acest trib! Am fost mereu protejate de membri tribului, de-a lungul secolelor dându-şi viaţa pentru a proteja acest sânge regal!
- Nu îmi vine să cred aceste lucruri...
- Va trebui să crezi aceste lucruri! Momentan, hai să mergem să e odihnim!
Simarus îi mai spuse nepoatei ei câteva lucruri, după care se îndreptă spre dormitorul unde avea să doarmă, însă regreta că nu mai are foarte mult timp ca să îl petreacă cu scumpa ei fetiţă. Totuşi spera ca acea primejdie ce se apropia să treacă fără a face prea multe victime printre supuşi tineri. Se întinse în pat şi cu aceste gânduri căzuse într-un somn adânc...
Bonus:
Costobocii au fost un trib dacic situat în nordul Daciei, Moldovei și în Basarabia (între Prut și Nistru) până în sudul Galiției (Polonia). Ei au locuit în zona Carpaților nordici și au rămas independenți până la sfârșitul secolului II d.Ch., ca și alte triburi geto-dacice. Tot ei sunt creatori culturii Lipita, o cultură atestată arheologic care este prin excelență dacică.
(Wikipedia)
Pieporis a fost regele tribului, iar numele său este unul daco-trac.
Piroboridava se presupune că ar fi capitala acestui trib dacic şi a fost o davă situată puțin mai jos de confluența râurilor Trotuș și Siret, pe malul stâng al Siretului, la NV de satul Poiana, Galați.
Pieporis a fost regele tribului, iar numele său este unul daco-trac.
Piroboridava se presupune că ar fi capitala acestui trib dacic şi a fost o davă situată puțin mai jos de confluența râurilor Trotuș și Siret, pe malul stâng al Siretului, la NV de satul Poiana, Galați.
( Wikipedia)
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.