Grota Miresei

Pe malul lacului stătea o fată ce plângea cu suspine căci a fost trădată, de propriul ei părinte, care îi promisese să o apere de rele, dar care şi-a încălcat cuvântul dat, căci din dorinţa lui meschină, mâna copilei lui a dat-o unui om ce ea nu îl îndrăgea. Şi cu toate că ştia că fata lui, era îndrăgostită de acel ciobănaş, care avea în grijă turma lor de animale, probabil că de aceea nu îl plăcea pe dânsul, căci era sărac şi nu înţelegea de ce inima fetei lui bătea acum pentru acel fecior... A stat, tatăl, ce a stat şi a cugetat şi şi-a dat seama că trebuie numaidecât să o mărite cu un om cu stare ca şi ei, căci altfel se va face de râs în faţa lumi, căci numai gândul acesta că el, un om înstărit să îşi dea fata unui om fără nimic, îi provoca mult rău... Chemarea inimii era mai mare şi pentru că nu a înţeles acest lucru, tatăl, astăzi fata o va peţi şi nuntă mare are să facă...

Şi plângea fata şi tot plângea, de ţi se rupea inima, rezămată de un munte şi cu privirea îndepărtată, parcă nici nu mai observa sclipirile lacului. Dintr-o dată, în mijlocul lacului apăru o făptură frumoasă care o întrebă pe fată de ce e amărâtă şi de ce tot plânge atât, atunci fata îi spuse:

- Tata, drăguţul de el, vrea să mă mărite cu un om bogat şi să plec departe... şi iar începu să plângă.

- Şi ce este rău în asta? Nu oare asta este menirea voastră a fetelor?

- Ce vrei să spui?

- Vreau să spun că mireasa trebuie să îşi urmeze soţul!

- Ştiu acest lucru! Dar eu nu îl iubesc! Eu îl iubesc pe ciobănaşul care... iar începu să plângă, parcă şi mai tare.

- Înţeleg! şi făptura se întristă, pentru că nu mai putea să o încurajeze pe această fată, pentru că dragostea ei era pură şi inocentă...

- Aş vrea să mor! spuse fata prin suspine.

- Să nu te mai aud că zici asta vreodată!

- Bine... Atunci vreau să mă transformi în ceva, în orice...

- Ce vrei să spui?

- Vreau să nu mă mai găsească nimeni niciodată!

- Dar oare tu realizezi ce vrei să spui?

- Da!

- Şi nu îţi este frică că nu ai să mai fi tu vreodată?

- Nu îmi este! Decât căsătorită cu cineva pe care nu-l iubesc, mai bine aşa!

- Dar ai să îl pierzi şi pe cel iubit!

- Oricum îl pierd, în plus dacă nu o să mai fiu eu, atunci nu am să sufăr...

Făptura apei se înduioşă şi acceptă să preschimbe fata, dar o şi avertiză pe aceasta:

- Te voi ajuta! Dar ţine minte, că eu sunt o zână a apei sărate şi nu pot să îndeplinesc orice dorinţă, trebuie să fi sigură că asta îţi doreşti...

- Sunt sigură!

- Bine! Atunci închide ochii şi imaginează-ţi ceva făcut din sare, care să dăinuie pentru eternitate, iar eu te voi transforma în acel lucru! Dar fi cu băgare de seamă! Căci dacă inima ta e neagră acel lucru va deveni blestemat şi chiar va curma vieţile multor oameni...

- Aşa am să fac! confirmă fata şi credea cu tărie că aşa îşi va găsi dreptatea.

Zâna o privea cum fata îşi imagina şi când aceasta era pregătită, zâna spuse o vrajă şi fata pe loc se transformă într-o grotă de sare, părea atât de frumoasă în bătaia soarelui şi sclipea parcă era o mică stea căzută lângă lac.

Era încântată că fata nu a avut inima întunecată şi dădu să plece, chiar în momentul când vroia să se întoarcă acasă, zâna îşi mai aruncă o dată privirile peste fata care acum era o grotă sclipitoare şi albă, îşi spuse că are să mai vină cândva să vadă dacă îi este bine...

Aşa au trecut cinci, şase ani, până într-o zi când o tânără fecioară intră în grotă cu inima zdrobită, căci a fost părăsită la altar, în ziua nunţii sale, de băiatul de care era îndrăgostită. Iar de atunci trecuse trei zile şi ea a plâns neîncetat, cât era ziua de mare şi chiar şi noaptea se trezea plângând din somn... Vroia să nu mai vadă pe nimeni, să nu mai audă nimic şi să se ascundă, aşa că a venit la lac şi s-a ascuns aici în grotă, în speranţa că îşi va vindeca inima rănită şi că va putea să treacă peste necazul ei. Dar nu a fost aşa, căci ea tot plângea, tot nu reuşea să oprească acele picături ce îi inundau ochi, iar acestea s-au tot strâns până când au creat un mic lac... Într-un final adormise şi când s-a trezit a realizat că a uitat tot, încercă să îşi amintească ce căuta acolo, dar fără folos, căci nici măcar nu ştia cine este şi de unde a venit. Ieşi din grotă şi paşii săi o purtă spre o stână din apropiere, acolo întâlni un tânăr cioban care o ajută să se îndrepte spre oraş. În tot acest timp, cu grota se întâmpla ceva, pentru că strălucirea şi-o pierdu, iar albul începea să se întunece, devenind gălbui şi mai târziu cenuşiu, pare-se că ceva se întâmplase cu inima ei...

Iată că venise vara şi oamenii veneau la scăldat, iar feciorii vroiau să impresioneze fetele intrând în misterioasa grotă, dar din toţi cei care au intrat, nici unul nu s-a mai întors. Acel mic joc al lor, în scurt timp se transformase într-un coşmar şi nimeni nu mai îndrăznea să pătrundă în ea. Mai ales că la puţin timp după dispariţiile băieţilor, se răspândise vorba şi despre fata care îşi pierduse amintirile în acea grotă. Lumea se îngrozea doar când auzea de aceste lucruri şi nimeni nu mai cuteza să păşească în apropierea ei...

Până într-o zi când un ciobănaş îşi pierduse o mioară şi îi auzea chemarea disperată din grotă, atunci fără a mai sta pe gânduri, intră cu speranţă în suflet că are să îşi găsească oiţa care se rătăcise şi ajunsese aici. De atunci trecuse câteva zile şi nimeni nu a mai auzit de acel cioban ce a cutezat a intra în grotă şi cum el era logodit cu acea fată pe care o ajutase să ajungă în sat, aceasta venise în faţa grotei ca să îi ceară socoteală...

- Cum ai îndrăznit? De ce nu vrei să mi-l dai înapoi? Nu e destul cât am suferit din pricina ta? şi fata căzu în genunchi şi plângea.

Aştepta un răspuns, dar nimeni nu îi răspundea, probabil că ea ştia că este doar vina ei că grota a început să facă lucruri oribile, începuse să îşi amintească frumuseţea ei şi cum strălucea în ziua în care intrase în ea ca să îşi găsească alinare. Dar acum, grota, nu mai era frumoasă şi culoarea ei era cenuşie şi chiar pe alocuri roşiatică, parcă pătată de sânge nevinovat. Îşi spuse că trebuie să o mai înfrunte odată şi începuse să strige din toată inima ei să îi dea înapoi mult iubitul ei logodnic...

Chiar în acele momente, Zâna apei se afla în apropiere şi observă deznădejdea şi disperarea din glasul acelei fete şi se hotărî că ar trebui să vadă despre ce este vorba...

Ieşind din apă şi uitându-se înspre zona din care se auzeau plânsete, inima zânei se cutremură, căci privirea ce o avea în faţa ochilor o îngrozea. Observase grota ce cândva fusese atât de frumoasă, iar acum era atât de pătată de întuneric, ştia că nu mai putea să salveze pe nimeni, nici măcar pe acea fată care acum şi-a pierdut orice speranţă. Nu mai stătu deloc pe gânduri şi se hotărî că este timpul ca Grota miresei să dispară pentru totdeauna ca nimeni să nu mai sufere de pe urma ei şi după ce înfăptui distrugerea acesteia, zâna îşi făcuse o promisiune prin care să nu mai ajute nici un muritor vreodată...

Bonus:

Această poveste are la bază legendele din judeţul Prahova, care se găsesc în jurul Grotei Miresei de la Slănic şi cu toate că aceasta s-a prăbuşit, încă miturile sunt vii printre localnici... 

Astfel vă voi prezenta pe scurt trei dintre legendele care mi-au inspirat povestea şi anume:

1. La 6 ani după formarea grotei, în 1920, la patru zile după nuntă, o localnică nefericită s-a sinucis, aruncându-se din vârful muntelui de sare. Localnicii povestesc că fata nu s-a împăcat cu ideea unei căsători cu un bărbat pe care nu îl plăcea, astfel că a ales să moară.
2. Se spune că o tânără fecioară în ziua nunţii ei a fost părăsită la altar şi pentru că nu a suportat această idee, ea s-a aruncat de pe vârful muntelui de sare.
3. Fiica unui cioban bogat din zonă, s-a îndrăgostit de un băiat sărac aflat în slujba tatălui. Iar acesta, nu a fost de acord cu dragostea dintre cei doi şi a măritat-o cu un alt băiat, bogat ca şi ea. Dar fata s-a sinucis, aruncându-se din vârful muntelui de sare, la patru zile după nuntă, purtând rochia de mireasă.