Până la urmă autorităţile au reuşit să aducă nava în port şi au predat-o depozitului spre a o inspecta! Eu sunt directorul aşa că trebuie să găsesc cabina căpitanului şi să citesc jurnalul...! Am găsit cabină şi jurnalul care era deschis pe masă, parcă pregătit pentru mine ca să îl citesc. Oricum, încă eram uimit cât de bine arată această navă, parcă este abia ieşită în larg, fără pic de uzură şi chiar dacă modelul pare a fi din epoca de aur... Pierdut printre aceste gânduri, aud că mă strigă cineva şi îmi reiau atribuţiile... Citesc din Jurnalul de bord:
31 decembrie 1689, ora 12:27
"Mai avem o jumătate de zi până ajungem în port, ce este greu acum urmează... Sper din inimă ca nici unul din noi să nu vedem silueta fetei de pe stânci... Dumnezeu să fie cu noi!"
Acestea au fost ultimele însemnări din jurnalul de bord al navei ce plutea în derivă de câteva zile în apropiere de portul nostru şi zic:
- Nu aveau cum să scape! Săracii! Nu e nimic nou! Noi marinarii ştiam cu toţii că nu avem voie să ne uităm pe stâncile din apropierea portului, mai ales în Ajunul Anului Nou, căci atunci acea fiinţă misterioasă îşi face apariţia şi oricine o zăreşte dispare! Iar atunci când tot echipajul o zăreşte, dispare şi nava şi reapare după un timp destul de lung... Ştiu că este adevărat pentru că şi mie mi s-a întâmplat!
Închid reportofonul, căci investigaţia se terminase! Iar gândul îmi zboară departe, în trecut, la tragedia ce am trăit-o şi îmi amintesc, încă, cele mai mici detalii petrecute pe navă în acea zi nefastă de care nici acum nu scap...
Îmi amintesc clar cum eram ucenic pe o navă de comerţ şi pe drumul de întoarcere, căpitanul ne-a avertizat să nu ne uităm spre stânci că dacă o să apară fata stâncilor noi o să dispărem! Dar nu eram singurul ucenic, mai erau încă câţiva băieţi, nu lucrau cu mine la bucătărie, aşa că nu am apucat să mă împrietenesc cu ei... Probabil ăsta este regretul meu, că nu am reuşit să îi cunosc mai bine, oricum lăsând acestea, într-o zi când eram aproape acasă, unul din ei coborî în bucătărie şi ne spune să venim pe punte că vrea să ne arate ceva... Tot personalul din bucătărie urcă pe punte! Termin de curăţat şi ultima legumă care mai era şi urc şi eu pe punte şi observ că întreg echipajul se uitau miraţi înspre stânci, atunci îl întreb, pe ucenicul ce venise în bucătărie, ce vrea să îmi arate şi îmi zice:
- Nu ai văzut că toţi se uitau la stânci? Dar nu este nimic acolo, priveşte şi tu dacă nu mă crezi!
Privesc stâncile şi avea dreptate nu era nimic acolo, merg la căpitan, care se ascunse în cabina lui şi încerc să îi spun şi lui că nu e nimic pe acele stânci, la care el îmi zice:
- Nu vezi nimic pe stânci, dacă nu are cine să te aştepte acasă! Dar dacă are cine să te aştepte acasă atunci ai să vezi!
Aici avea dreptate, acasă nu era nimeni care să mă aştepte, mama murise şi din păcate m-a crescut singură căci tata nu s-a mai întors niciodată acasă din război... Aşa că nu îi mai zic nimic şi mă întorc pe punte, nava tocmai trecea pe lângă stânci şi în momentul în care am lăsat stâncile în urmă, toţi cei care au zărit fata, au început să dispară unu câte unul! Eram speriat! Nu înţelegeam ce se întâmplă! Am crezut că este doar o poveste marinărească, doar ca să sperie ucenici care abia şi-au început cariera de marinari! Am ancorat în port şi eu de atunci nu m-am mai suit în nicio barcă, lucrez la depozitul din port şi încă mă gândesc dacă ceea ce să întâmplat a fost adevărat sau doar am visat?!
Dar astăzi teama că este adevărat, s-a confirmat şi nu ştiu ce să mai fac! Sper să nu văd fata de pe stânci vreodată! Şi dacă am s-o văd? Şi dacă am s-o văd? Şi dacă... Cu acesta întrebare chinuitoare ies din navă şi privirea mi-o îndrept spre stânci...
Răsuflu uşurat pentru că nu este nimic acolo şi dau să mă întorc în biroul meu, atunci, ca prin ceaţă, apare o siluetă firavă şi se uita la mine mirată! Eu am început să tremur când i-am întâlnit ochii şi i-am auzit glasul:
- Tu eşti tatăl meu? Mi-ai promis că te vei întoarce repede acasă! Tati hai acasă! Hai acasă că te aştept! Haide...
Fără a mă gândi păşesc încet, mecanic şi parcă nu eram eu... Mă gândesc că dacă mai fac un pas am să cad peste punte..! Încerc să spun ceva, dar nu pot, dacă aş putea să îi spun că nu sunt tatăl ei...
- Nu sunt tatăl tău! reuşesc să murmur, dar deja e prea târziu, căci încep să îmi dispară picioarele...
By Odika, 30.11.2017
Bonus:
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Sunteti de acord sa nu scrieti niciun material abuziv, obscen, vulgar, calomnios, de ura, amenintare, orientare-sexuala sau orice alt material care poate viola prevederile legale ale tarii dumneavoastra, ale tarii unde „Despre-tot-si-nimic” este gazduit sau ale legislatiei internationale. Nerespectarea acestor prevederi poate duce la blocarea imediata si permanenta insotita de notificarea Internet Service Provider-ului dumneavoastra daca vom considera necesar. Adresele IP ale tuturor mesajelor sunt inregistrate pentru a ajuta la respectarea acestor condiţii. Sunteti de acord ca „Despre-tot-si-nimic” sa aiba dreptul de a sterge, modifica, muta sau inchide orice subiect in orice moment in care considera necesar. Ca utilizator sunteti de acord ca orice informatie introdusa sa fie stocata in baza de date. Aceste informatii nu vor fi dezvaluite niciunei terte parti fara acordul dumneavoastra, iar „Despre-tot-si-nimic” nu poate fi considerat responsabil pentru vreo incercare de hacking care poate duce la compromiterea datelor.